Jazzmanul Harry Tavitian a acceptat să vorbească pentru EVZ despre prietenia de peste 35 de ani care l-a legat de Johnny Răducanu, artistul care a murit ieri, la vârsta de 79 de ani.
Johnny Răducanu şi Harry Tavitian rămăseseră exponenţii unei numeroase, dar decimate generaţii de muzicieni care au dus în lume prestigiul jazzului românesc: azi nu mai sunt în viaţă Ştefan Berindei, Richard Oschanitzky, Dan Mândrilă şi mulţi alţii. Deasupra lor se înalţă personalitatea lui Johnny Răducanu, un om care a trăit simplu şi corect pentru ca generaţiile ce vor veni după el să afle că se poate trăi şi astfel. "A trăit pentru jazz, nu îl interesau scandalurile şi picanteriile din jur. Era un bun povestitor şi ai să rămâi surprins ce cuvinte folosea: nimic nepretenţios, nimic academic, vorbea pe înţelesul tuturor. De la el am învăţat că jazzul nu este doar muzică, e mod de viaţă", îşi aminteşte Harry Tavitian. "L-am cunoscut în 1974, la prima ediţie a Festivalului de la Sibiu, promovat de Nicu Ceauşescu. Johnny era la nivel de amiciţie cu Nicuşor, îl vorbea de bine pe Nicu Ceauşescu, spunea că era un cunoscător de jazz. De altfel, Nicu l-a promovat şi în continuare, fiindcă era un pasionat de jazz. Din 1981, când a început Festivalul de la Costineşti, Nicu Ceauşescu îşi făcuse un obicei şi venea neanunţat la concertele noastre şi se punea undeva în spate, între spectatori. Este o falsă idee faptul că regimul comunist ar fi persecutat jazzul. Festivalurile erau organizate de Comitetul Central al PCR, iar Nicu Ceauşescu se implica personal în asta. Aveam atâtea concerte că nu aveam timp să respirăm", ne-a mai spus Tavitian.
"Cu el m-am specializat în, cum să zic, trăirea jazzului..."
"Ce vremuri", rememorează Tavitian, vorbind despre jazz-ul anilor '70, cel care l-a promovat şi pe Răducanu: "La Sibiu debutau pe-atunci artişti precum Marius Pop, Eugen Gondi, cei de la Cvintetul de Jazz şi alţii. Toţi aceştia, împreună cu Johnny, au creat practic o şcoală naţională de jazz. După ce l-am întâlnit la Sibiu, noi doi am rămas nedespărţiţi. A fost un noroc că l-am întâlnit, cu el m-am specializat în, cum să zic, trăirea jazzului. Eu am învăţat atât de la omul, cât şi de la muzicianul Răducanu. Ce am apreciat cel mai mult la el? Faptul că avea mereu păreri tranşante, nu te minţea, avea o sinceritate debordantă. Un astfel de om îţi poate fi un prieten foarte bun fiindcă nu te va vorbi pe la spate niciodată, cum este moda astăzi. După Revoluţie, el a continuat să vină la Constanţa, la Atelierele de Improvizaţie de la Clubul micuţ pe care îl înfiinţasem în centrul oraşului".
Recomandările noastre
