Artistul, născut la Brăila, îşi aminteşte cu nostalgie şi cu multă sensibilitate despre oraşul natal. El povesteşte, pentru EVZ, despre cântecele fanfarei, despre iernile cu zăpada până la streşini, cu gerul aprig de altădată, despre podurile de gheaţă de peste Dunăre şi despre lupii din Balta Brăilei.
Interpretul, care a locuit aici din 1954 până în 1976, când s-a mutat în Bucureşti, îi invită pe cei care ajung în Brăila să treacă pe sub salcâmii de la Dunăre, să vadă ceasul din centru sau să poposească la Biserica Greacă, la Teatrul „Maria Filotti”, pe Strada Republicii, la magaziile lui Saligny din port, în Grădina Mare sau la catacombele turceşti.

Nicu Alifantis nu este numai un sensibil muzician, care compune şi interpretează ca nimeni altul din Nichita Stănescu, ci este el însuşi un poet, pentru care nostalgia după Brăila îi este o nesfârşită inspiraţie.

El compune de dorul oraşului său, în care a trăit 22 de ani, poeme despre apa adâncă a Dunării care oglindeşte poveşti şi frumuseţi tulburătoare. O parte dintre poeziile sale au fost publicate în volumul editat de Nemira, în 1997, intitulat „Scrisori nedesfăcute”.

EVZ: Ce culoare a avut copilăria dumneavoastră în Brăila?
Nicu Alifantis: Un tablou alb-negru, cu vagi nuanţe de culori. Contur, mişcare, culoare, miros, freamăt, murmur, viaţă! Ce poate fi mai emoţionant decât să poţi simţi clocotul bucuriei de-a trăi? Energie, iubire, gânduri, amintiri, imaginaţie, dor de umblet. Cel mai tare îmi vin în minte, şi chiar mă emoţionează, liniştea copilăriei, tandreţea părinţilor, candoarea bunicilor, tumultul adolescenţei şi Dunărea.

Exerciţiu de memorie, ori mai degrabă prilej de a privi în urmă, de a medita asupra a tot ce-ţi aminteşti că ţi s-a-ntâmplat demult. Un pas timid spre înţelegere şi împăcare cu sine, o formă de detaşare uşoară, fără să doară, fără ca nimeni să-şi dea seama.

Care sunt oamenii, locurile şi întâmplările de care va amitiţi cu drag?
Strada Albiei nr. 4, Evdocsia – mama, Menelaus – tata, Iaiaca – bunica Despina din partea mamei, mânerul porţii mari din fier forjat, iaurgiii, geamgiii, bunica Vergilia şi bunicul Hristu, din partea lui tata, tanti Lica şi unchiul Sami, vărul Leon, baloane roşii, verzi şi albastre, strada Malului, Stavru şi Lilica, naşii Ţilimidis şi Lala – fata lor, Barba Tase, tanti Virginica şi unchiul Nicu, crâşma lui Arion, lăutarul Afloarei.

Când mă gândesc la copilăria în Brăila spun bragă, rahat, halva, baclavale şi sarailii, ghiudem şi babic, telemea, hamsii, triplu sec şi bere – pentru oamenii mari, Paştele, trăsuri, Grădina Mare, fanfara din chioşc, iernile cu zăpada pân’ la streşini, ger de ţi se lipea limba de poartă, Crăciunul, pod de gheaţă peste Dunăre, Balta Brăilei, lupii.

Cum erau oamenii atunci şi cum îi regăsiţi acum, când mergeţi acasă? Cât de des ajungeţi la Brăila?
Erau luminoşi, frumoşi, blânzi, buni, prietenoşi, demni, iubeau viaţa. Aveau feţele pudrate cu zâmbete. Erau eleganţi, galanţi, amabili, politicoşi, împăcaţi cu sine şi cu cei din jur. Auzeam în jur graiuri multe. La noi în casă se vorbea greceşte, machedoneşte şi româneşte. Brăila era unul dintre cele mai cosmopolite oraşe. Etniile îşi întindeau mâna în a trece viaţa şi nimeni nu se certa cu nimeni.

Toate neamurile aveau bisericile şi cimitirele lor, trăiau cu frica lui Dumnezeu, se respectau între ele. Însuşi Panait Istrati în „Chira Chiralina” spunea, la un moment dat, că „în Brăila trăiau greci, turci, armeni, machedoni, evrei, ruşi şi câţiva români”.

Timpul a trecut şi odată cu el mulţi dintre cei pe care i-am întâlnit, sau pe care i-am iubit. Dar continui să-i port, în străfundul fiinţei mele. Au mai rămas bisericile, cimitirele, salcâmii, fotografiile, amintirile şi Dunărea. Am păstrat pentru mine Grădina Mare, faleza, Biserica Sf. Nicolae, Şcoala nr. 15, Liceul nr. 3, proful de română – Ungureanu, acordeonul Timiş şi primul caiet de muzică, de la profesorul Anghelescu, cei şapte băieţi dintr-a XII-a D.

Fetele, 42 la număr, s-au pierdut prin lume, au devenit mame, bunici, amintiri. Noi, băieţii, ne mai vedem şi azi, ne întâlnim cât de des putem, aproape că ne-am adunat gaşca de prieteni din tinereţe.

Atâta doar că acum nu mai alergăm după gagici, da-n rest, suntem vii, râdem şi ne place teribil de tare să ne bucurăm de viaţă şi să dăm piept cu ea.

Dacă aţi fi ghid pentru o zi, ce aţi recomanda unui turist?
Dunărea, Biserica Greacă, Teatrul „Maria Filotti”, Strada Republicii – unicat arhitectonic, Ceasul din centru, Magaziile lui Saligny din port, Grădina Mare, Moara lui Violatos, Casa Agronomului, Catacombele turceşti, Brăiliţa, Lacul Dulcii, Comorofca, salcâmii şi Dunărea.

Ce îi lipseşte oraşului şi cum s-a schimbat în timp?
Lumea care a populat odată oraşul, liniştea vremurilor de altădată, şuşoteala multinaţională, braga… Şi, totuşi, n-aş vrea să exagerez. Am momente când sunt copleşit de nostalgii. Totuşi, trăim în 2010, iar ceea ce se vede în jurul nostru este prezentul pe care, vrem, nu vrem, trebuie să-l acceptăm.

Dacă ar fi să alegeţi trei cuvinte pentru a defini Brăila, care ar fi acelea?
Prima mea iubire!


Citeşte mâine, pe evz.ro, interviul cu sportiva Camelia Potec.
Campania "Oraşul de vis" a debutat pe 6 aprilie şi îşi propune să găsească oraşul din România care oferă cel mai mare confort locuitorilor săi.

Oraşele participante în campanie sunt Arad, Bacău, Braşov, Brăila, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Sibiu, Timişoara şi Bucureşti.

Fiecare dintre acestea are la dispoziţie o săptămână de prezentare. Intră pe "Oraşul de vis" şi alege oraşul preferat. Acordă notele pe care consideri că le merită şi află astfel evaluarea pe care au realizat-o şi alţi locuitori ai acestuia.