Antrenorii naţionalelor de fotbal ale României şi Franţei au în acest debut de sezon câteva lucruri în comun.
Dar şi câteva care-i despart. Amândoi vin după un turneu final ratat la capătul unor preliminarii reuşite. Eliminarea încă din faza grupelor a reprezentat o surpriză mai mare pentru francezi, care treceau drept favoriţi, decât pentru români, pentru care grupa era o veritabilă groapă cu lei. Superiori olandezilor în calificări, românii nu erau totuşi cu şanse. Înfrângerea fără drept de apel, în meci decisiv, în faţa echipei secunde a Olandei a pus în evidenţă mediocritatea ofensivă a unei formaţii care ştia mai bine să nu piardă decât să câştige.
Franţa, în ce o priveşte, a părut net supraestimată după turneul final. Depăşită categoric de o Olandă de neoprit, cel puţin la început, a pierdut lamentabil, în meci decisiv, cu o Italie îmbătrânită şi sterilă. Piţurcă şi Domenech s-au aflat din nou în rivalitate directă în preliminariile pentru Mondial. Ambii scăpaseră de desfacerea contractului, cu oarecare noroc, şi numai fiindcă federaţiile de resort nu găsiseră înlocuitori. Domenech s-a dovedit mai norocos decât Piţurcă. Eşecul în cazul lui era comparabil mai greu de suportat. Lui Piţurcă i s-a iertat mai uşor, fiindcă grupa de la europene fusese socotită din capul locului fără şansă pentru România (a trece de o campioană şi de o vicecampioană mondială părea irealizabil) şi totodată graţie calificării echipei româneşti într-un turneu final după o îndelungată absenţă.
În al treilea rând, amândoi antrenorii se confruntă cu aceeaşi provocare: reconstitutirea Naţionalei. Domenech se văzuse abandonat de majoritatea marilor jucători din generaţia lui Zidane, foşti campioni mondiali şi europeni. Doi sau trei, câţi mai rămăseseră, trebuiau să fie acceptaţi ca lideri de tinerii abia sosiţi şi să facă împreună o echipă nouă. Diferenţa de valoare între unii şi alţii era totuşi mare. Până la un punct, Piţurcă a avut o problemă similară: înnoirea lotului. O încercase Bölöni cu câtva timp în urmă, dar abdicarea lui lăsase Naţionala în plin şantier. Piţurcă n-a fost la fel de radical în proiectul lui. El trebuia să califice cu orice preţ echipa. N-avea, aşa zicând, de ales. A păstrat jucătorii totuşi trecuţi bine de treizeci de ani şi a adus alţii sub această vârstă. Ar fi fost de aşteptat, dacă preliminariile mondiale n-ar fi presat, să-i vedem în echipă şi pe cei abia trecuţi de douăzeci de ani. I-a lăsat însă lui Săndoi pentru Naţionala mică, pe cale să obţină, la rândul ei, o calificare de mulţi ani nereuşită. Întinerirea, aşadar, nu s-a produs. Iar generaţia mijlocie, pe care se conta, s-a dovedit mai puţin valoroasă decât am crezut cu toţii. În fond, cu minime excepţii, ea n-a confirmat. A fost, iată, destul să lipsească Mutu, Chivu, Nicoliţă şi Raţ pentru ca echipa să fie umilită sâmbătă, la Cluj, de Lituania. In fine, Piţurcă şi Domenech au în comun şi nevoia de a găsi foarte repede (nu mai târziu decât mâine se desfăşoară etapa a doua şi nu e deloc sigur că Serbia, dacă nu, Doamne fereşte!, şi Feroe nu vor pune în dificultate Franţa, respectiv România) soluţii la debutul catastrofal din noua campanie. În atmosfera creată în jurul lor, cei doi antrenori vor avea viaţă grea. Nu ajunge să-şi asume cavalereşte eşecul.
Domenech a fost criticat sever de câţiva din marii jucători francezi din generaţia veche. Piţurcă nu se bucură nici el de simpatia lui Hagi şi compania. Ca să nu mai spun că nu o are nici pe a federalilor. Vor fi lăsaţi ei să dreagă ce au stricat? Se va trece după 1-3 cu Austria peste nerespectarea promisiunilor pe care Domenech le-a făcut cu ocazia votului de învestitură? Sau peste faptul că Piţurcă, deşi pretinde a fi văzut numeroase casete, n-a citit jocul Lituaniei? Părerea mea este că amândoi au, în erorile lor evidente, o scuză: lipsa de valoare a loturilor disponibile. Am mai scris despre asta. Dumnezeu mi-e martor că nu doream să fiu confirmat atât de categoric.
Recomandările noastre
