Cum cine? Turul Frantei, bineinteles. De ce? Fiindca seamana cu un turnir medieval fara cavaleri.
Scriam saptamana trecuta ca Turul Frantei are in 2007 sprinteri, cataratori, tineri, adica pretendenti la tricourile cu buline, verde sau alb, dar n-are pretendent la galben. Cancellara, care l-a imbracat de la prolog, s-a vazut aruncat la multe minute in spatele noului galben dupa prima etapa din Alpi (un june neamt necunoscut si ignorat de catre cei care alcatuiesc zilnic clasamentele).
Dupa sase etape de ses, neamtul se afla pe locul 20, numele lui nefigurand in clasamentele prescurtate (primii zece, primii francezi). Dupa etapa a opta, pe locul intai a trecut Rasmussen, alta celebritate, locul 56 inainte de primele etape alpine. Gerdemann, neamtul, e acum pe 2. Sau era, ma rog, duminica seara.
L-am vazut pe pantele Alpilor facand pe regretatul (si regretabilul) Marco Pantani. Nu cu multi kilometri inainte de sosire, s-a pus pe treaba, mai ceva decat compatriotul sau Ulrich cand (va mai amintiti?) trudea din greu sa-i prinda roata lui Lance Armstrong pe aceleasi serpentine, si dus a fost.
E drept ca francezii ar fi putut avea si alte ambitii pe 14 iulie decat aceea de a se lasa depasiti de un neamt, dar asta e sportul. Cu pedala sau fara. Nici ei nu prea mai au mari campioni. La 35 de ani, Moreau e totusi al 7-lea dupa 8 etape. Nici italienii, nici spaniolii nu stau mai bine. Rusul Vinokurov concureaza accidentat, dupa o cazatura. Si cum romanii n-au ajuns inca la acest nivel de profesionalism, unde sa mai cautam un Mercks, un Anquetil, un Hinault, ca sa nu mai vorbim de un Lance Armstrong?
Fara un superciclist, fara macar o mare speranta (unde sunt castigatorii tricoului alb din editiile anterioare?), Turul Frantei n-are blazon. Cea mai mediatizata competitie din ciclism are astazi dezavantajul avantajului ei major. Pierzand cota de piata a transmisiunilor directe, Turul Frantei pierde tot. Nu incap jumatati de masura.
Daca televiziune nu e, nimic nu e. N-are importanta ca e competitia cea mai lunga, cea mai grea, cea mai veche. Ca sa nu credeti ca exagerez, va rog sa cautati pe site-ul Wimbledonului o imagine (reprodusa de mai multe ziare din lume) a terenului central de la ceremonia decernarii titlului, luata de sus, din lateral, cu Federer imbracat intr-un costum alb impecabil, defiland prin fata tribunelor cu trofeul deasupra capului.
Lasati-l pe Federer, uitati-va la tribuna! Si o sa intelegeti ca marele spectacol, adevaratul spectacol nu e meciul lui Federer cu Nadal, nici mingile de break ratate de Nadal in ultimul set, nici mingea de meci castigata de Federer, nici plonjonul invingatorului. Marele spectacol e tribuna: miile de spectatori aplaudand in picioare, ca intr-un tablou intesat, intesat, intesat, ca si cum pictorul ar fi bolnav de horror vacui, unde nu poti arunca un ac fara a nimeri pe cineva, ca sulita finlandezului din concursul atletic de la Roma, care a nimerit in coasta unui saritor in lungime francez.
Recomandările noastre
