Evaluând rapid situaţia, arestatul ia cu el numai valiza şi paltonul şi lasă în plasa de bagaje, ca și cum nu i-ar aparține, servieta în care se află jurnalul său intim, plin de diatribe la adresa comunismului. Acest jurnal – un caiet voluminos, legat în pânză albastră – reintră în posesia autorului după multe peripeţii, în 1964, când Nicolae Balotă termină de ispăşit şapte ani de temniţă şi doi ani de domiciliu forţat.

Alt moment de suspense se creează în anii ’80, când stăpânul „caietului albastru” se expatriază. După 1989, revenind în ţară, el nu mai speră să-şi regăsească jurnalul. Şi totuşi îl regăseşte. Entuziasmat, îl reciteşte atent şi îl adnotează, povestind ce s-a mai întâmplat între timp cu personajele evocate şi explicând cum a evoluat el însuşi. Rezultă o originală operă memorialistică şi eseistică, de aproximativ o mie de pagini (publicată abia în 1998, cu titlul „Caietul albastru”).


FOTO:Nicolae Balotă pe balconul locuintei din Nisa



Paginile de jurnal propriu-zis din această carte se referă la perioada 29 octombrie 1954 – 1 ianuarie 1956. Persecutat din cauza convingerilor sale politice (în 1948, la scurtă vreme după absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, fusese chiar arestat, pentru o jumătate de an), Nicolae Balotă se află într-un fel de refugiu la Bucureşti şi îşi câştigă existenţa ca mic funcţionar la Centrul de Documentare al Ministerului Sănătăţii. Dar adevărata sa viaţă nu este aceea pe care i-o cunosc colegii de serviciu. Tânărul devine el însuşi abia după orele de program, când studiază cărţi şi reviste – greu accesibile – la Biblioteca Relaţiilor cu Străinătatea sau şi mai târziu, noaptea, când, întro modestă cameră luată cu chirie, conspectează texte ale unor iluştri filosofi, teologi, istorici, scriitori, concepe studii savante, îşi face însemnări de jurnal, susţine polemici epistolare cu unii contemporani (de exemplu, cu Constantin Noica) şi reflectează de unul singur asupra unor teme clasice ale gândirii umaniste.

Acest mod de a trăi este cu atât mai impresionant cu cât se desfăşoară într- un fel de clandestinitate şi, oricum, nu are nici o legătură cu ignoranţa agresivă promovată de regimul comunist. Tânărul se poartă ca şi cum i s-ar fi încredinţat o misiune, extrem de importantă. Aflăm indirect, despre el, că ştie de mic copil germana şi franceza, că a învăţat ulterior maghiara şi engleza, că este iniţiat în greaca veche şi latină. Îl „vedem” însufleţit, deopotrivă, de o „vinovată” pasiune pentru literatură şi de o adevărată fervoare mistică. Îl contemplăm – împreună cu septuagenarul Nicolae Balotă, care ne ghidează prin comentarii comprehensive şi melancolice în explorarea psihologiei lui de tânăr – regândindu- i pe Aristotel şi Platon, pe Hegel şi Husserl. Iar curiozitatea sa intelectuală merge adeseori şi mai departe, pătrunzând în spaţiul strategiilor militare, al concepţiilor despre organizarea administrativă, al teoriilor despre cucerirea puterii politice.

Nicolae Balotă ni se înfățișează ca un erou al culturii. Lumina pe care o ţine peste noapte aprinsă în camera lui de lucru, într-o ţară scufundată în întuneric, simbolizează tocmai forma sa de luptă, care este lectura.

Tinereţea ascetică şi studioasă a lui Mircea Eliade a fost de multă vreme mitologizată. Despre tânărul Nicolae Balotă nu se ştia însă până la publicarea jurnalului aproape nimic, deşi l-a caracterizat acelaşi efort titanic de cunoaştere. Şi nu este vorba, nici pe departe, de repetarea unui destin. Spre deosebire de Mircea Eliade, la care predomina spiritul ştiinţific în tot ce întreprindea, inclusiv în modul riguros şi eficient de a se construi pe sine, la Nicolae Balotă conta mai mult decât orice, în anii adolescenţei şi tinereţii sale, o beatitudine a lecturii, cu atât mai greu de înţeles cu cât era practicată (trăită) într-un climat de grotescă austeritate proletară.

În tinerețe, Nicolae Balotă (1925 – 2014) este fericit cu cărţile sale (uneori mulţumindu-se doar să privească în extaz cuvintele, să ştie că ele există; în închisoare va zgâria cu o sârmă pe suprafaţa săpunului dată cu DDT literele din care se compun numele unor filosofi, numai pentru a le vedea). Tocmai de aceea, autoportretul său, lipsit de un frison existenţial, ni se înfăţişează ca un produs exclusiv livresc. Este un autoportret construit din cărţi, amintind de acele tablouri ale lui Arcimboldo în care figura umană rezultă din combinarea ingenioasă a unor obiecte.

Te-ar putea interesa și: