Lângă blocul meu e un parc de joacă pentru copii. În fiecare seară, când mă întorc acasă, văd o femeie (gaboriță, adică din neamul țiganilor avuți, o comunitate foarte mare în oraș) cu un copil, un băiat de vreo 9 ani, cu autism.
De fiecare dată mă opresc și-i privesc, mă fascinează până la lacrimi grija și dragostea femeii, care este bunica lui. Mereu sunt singuri și ea îi împinge leagănul sau îl privește atentă cum se joacă. Într-o seară m-am apropiat, m-am așezat pe bancă, lângă ei, și după o vreme i-am zis: „Ce frumos e băiatul!”. Ea m-a privit și chipul i s-a luminat, l-a strâns lângă ea, l-a mângîiat pe cap și mi-a răspuns: „Frumușel, sărăcuțu’”. Apoi, a privit în gol și simțeam cum ar vrea să mai spună ceva, dar cuvintele-i rămâneau încătușate într-o durere pe care doar o mamă o cunoaște. Până la urmă am reușit să discutăm, ea cu acea reținere specifică oamenilor cu bun simț. Era necăjită că ceilalți copii îl ocolesc. „Românii îs răi, doamnă; e țigan și bolnav, dar e cuminte și s-ar juca și el cu copiii, numa’ că nu-i lasă părinții. Eu mă joc cu el, dar tot tânjește să se joace și cu copii ca el.” Nu a fost nici urmă de reproș în glasul ei, doar o mare amărăciune. Tot timpul cât am discutat s-a chinuit să-i descleșteze degetele de pe o legătură de chei; nu l-a bruscat, nu a ridicat glasul. I-a șters cu o batistă albă-albă o urmă de salivă și l-a sărutat, tandru, pe obraz. S-au ridicat să plece, s-a întors spre mine și mi-a spus zâmbind: „Mulțumesc, doamnă!”. A fost cel mai prețios compliment pe care l-am primit în ultima vreme.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
