Oficialii armeni vorbesc deschis despre prezența militară directă și mediată a Ankarei în zona de tensiune. Remarcile funcționarilor republicii nerecunoscute Nagornîi Karabah (NKR) vin să întărească aceste declarații. Cu toate acestea, teza referitoare la existența „mâinii turcești” în noua agravare a situației la frontieră nu a fost confirmată de dovezi convingătoare.

Surse din republica nerecunoscută Nagornîi Karabah (NKR) susțin că Turcia deplasează în zona de conflict un număr extrem de mare de militari, dar și tehnică de luptă. Astfel, șeful autoproclamatei republici, Araik Arutyunyan, a declarat la ședința de urgență a Consiliului de Securitate a republicii că militarii NKR au doborât un avion de vânătoare multifuncțional F-16, care aparținea Ankarei.

După cum a declarat Arutyunyan, împotriva republicii nerecunoscute nu luptă Azerbaidjan, ci Turcia. Același lucru îl afirmă și conducerea armeană. Secretarul Consiliului de Securitate al Armeniei, Armen Grigoryan, a informat pe 29 septembrie că a avut o convorbire telefonică cu omologul său rus, Nikolai Patrușev, în cursul căreia a prezentat punctul de vedere al Erevanului în legătură cu ultimele evenimente și „a subliniat rolul destabilizator pe care-l are Turcia în regiune”. Mai mult decât atât, Ministerul armean al Apărării a comunicat că un avion de vânătoare F-16 a doborât un aparat Su-25 al acestei republici transcaucaziene. Turcia dezminte informația.

Teza referitoare la aviația turceească nu-și găsește totuși confirmarea. Pentru ca forțele militare aeriene ale Republicii Turcia „să acționeze” în această zonă ar fi nevoie ori să tragă pe întreg teritoriul Nagornîi Karabahului, ori să lanseze rachete prin teritoriul Armeniei și Iranului, ceea ce pare destul de absurd. Mai mult decât atât, nu se înregistrează trimiterea de aviație turcească. În ceea ce privește dronele turcești Bayraktar TV2, la a căror utilizare se referă, de asemenea, și NKR, și Erevanul, acestea au fost achiziționate de conducerea azeră oficial, la fel cum a fost făcută și achiziționarea dronelor de producție israeliană. „Originea” acestei tehnici nu poate fi, bineînțeles, o dovadă a participării directe a Turciei în conflict.

Azerbaidjanul pune la îndoială necesitatea redislocării în Nagorno-Karabah a luptătorilor forțelor speciale turcești și a luptătorilor opoziției siriene loiale Ankarei din așa-numita armată Națională Siriană, dată fiind natura modului său de acțiune în cadrul conflictului izbucnit. Acum Baku este în contra-ofensivă, nu efectuează acțiuni ofensive propriu-zise, pentru care trebuie desfășurată o grupare alcătuită cel puțin din jumătate din propriile forțe armate de la frontieră, lucru care, bineînțeles, nu a fost înregistrat. Mai mult decât atât, relevanța abilităților pe care le au luptătorii așa-numitei armate Naționale Siriene trezește mari suspiciuni. Un asemenea „export sirian” pare nu doar inoportun, dar și pur și simplu costisitor.

Numărul luptătorilor sirieni, despre a căror redislocare scrie mass-media armeană, fluctuează în limitele a 1,5-4.000 de oameni, însă acesta este un grup foarte mare, a cărui mișcare în zona de conflict nu ar putea rămâne neobservată în cazul în care chiar ar avea loc. Nu trebuie uitat factorul confesional: așa-numita armată Națională Siriană este alcătuită din luptători sunniți, a căror apariție ar fi provoca imediat nemulțumire în satele azere șiite.

Folosirea temei referitoare la prezența turcească în Nagornîi Karabah poate urmări anumite obiective politice. În primul rând, acest lucru oferă posibilitatea punerii contra-ofensivei eficiente a Azerbaidjanului pe seama factorului turcesc. Dacă în zona de conflict este implicat un important jucător internațional, care mai este și membru al Alianței Nord-Atlantice, acest lucru ar trebui să înlăture toate problemele. Mai mult decât atât, apelând la subiectul acțiunilor active din partea Turciei, se pare că conducerea Armeniei încearcă să provoace Rusia să recurgă la acțiuni mult mai ferme. Însă, după cum se știe, Moscova ocupă o poziție neutră.

În realitate, acesta este un calcul care se bazează pe bine-cunoscutele ”coincidențe” ale intereselor Rusiei și Turciei într-o serie de regiuni, inclusiv în teatrele de acțiuni active de luptă din Siria și Libia. Interesant este faptul că ipoteza privind dorința Ankarei de „a se răzbuna” pe Moscova pentru ceva primește de multe ori sprijin în mediul rusesc de experți. Cu toate acestea, o astfel de versiune este puțin probabil să aibă ca rezultat renunțarea de către Moscova la poziția sa consecventă: partea rusă recunoaște faptul ocupării de către Armenia a 20% din teritoriul azer, însă consideră că este datoria ei să mențină echilibrul și să depună exclusiv eforturi de mediere. În cadrul acestui conflict regional, Kremlinul este fidel ideii întoarcerii părților la masa tratativelor.

Mai mult decât atât, Moscova și Ankara au reușit să depășească chiar și urmările incidentului cu doborârea, în urmă cu cinci ani de zile, în Siria, a unui aparat rusesc Su-24, a cărui soartă a fost pentru partea rusă cu mult mai importantă decât actuala agravare a situației din Nagornîi Karabah. /…/ În acest sens, speculațiile pe tema „turcească” par a fi cel puțin o ocupație contraproductivă. (Rador)