Dacă Dumnezeu ne-ar fi vrut proști rău, ne-ar fi impus să uităm răul ce ni se face, nu doar să îl iertăm. Acum, când oamenii își numără ultimii bani pentru a lua o bucată de carne de miel și ne pregătim de un Paște așa cum îl aveam pe vremuri, cu schimburi de răutăți, cu o ploaia de jigniri, cu ipocritul ”Să fim mai buni de sărbători!”, dar, până la urmă, un Paște cum ne obișnuisem, e nevoie de un scurt remember.

Parcurgând postările și comentariile din Săptămâna Mare îmi dau seama că românul, cel puțin cel cu taste, a deprins învățătura creștină în ce privește iertarea și nu mai vorbește despre ultimele două sărbători ale Paște.

Sunt parcă șterse din memoria colectivă, așa cum te scuturi de un vis urât în timp ce cafeau de dimineață este pe foc. Eu unul nu pot, însă, să uit cum am ascultat dintr-o curte vecină unei biserici din Bucovina un murmur de slujbă și cum preotul a ieșit în curtea sfântului lăcaș și a strigat cât a putut ”Cristos a înviat!”, iar zeci de oameni zgribuliți au răspuns, fiecare de prin grădina lui: ”Adevărat a înviat!”

Între timp, cu program redus în marketuri se lucra de zor. În acele zile am învățat că, atunci când are în mână banii pentru cumpărături, omul e considerat civilizat și capabil să se protejeze, dar dacă are între palme o lumânare...

M-am amăgit atunci, spunându-mi că așa apăr Biserica Mea de atacurile celor care abia așteptau să o sfâșie, dacă vreun enoriaș lua COVID la slujbă. Am tăcut și mi-am înghițit frustrarea și furia, dezmierdându-mi orgoliul cu minciuna că particip la o luptă cu mize mai mari decât bucuria de a cânta în frig alături de frații mei întru Credință. Aiurea, nu era nicio bătălie, poate doar un fost câmp de luptă, de pe care noi ne adunam convingerile învinse, umilite și rănite.

Am apărat Biserica, ce-i drept, dar atunci m-am decis să nu uit, nu că aș putea vreodată să opresc un nou val de interdicții, nu, suntem din ce în ce mai slabi în a ne apăra Credința și tradițiile.

M-am decis și să nu uit cum o țară întreagă discuta și jignea obiceiul Sfintei Împărtășanii, cum erau vânați preoții care nu aveau lingurițe de unică folosință, cum fiecare știre cu un preot sau călugăr mort era breaking news, ca un semn că virusul pedepsește și necredința în măsurile autorităților. În paralel mureau avocați, ingineri, muncitori, șomeri, dar ei treceau tăcuți la statistici.

M-am decis să nu uit ce scandal a fost când un ministru a propus ca Lumina de Paște să fie adusă de patrule de polițiști la fiecare colț de stradă. Mai să îl dea afară pentru ”protocolul” încheiat cu preoțimea.

Nu vreau să uit și pentru că, în ce mă privește, efectul restricțiilor care țin de biserică m-au făcut să mă rog mai fierbinte în acele clipe, să simt fiorul Credinței mai puternic, să fiu mândru de convingerile mele, mult mai mult decât în alți ani (sau în anul acesta) când cântam liber alături de frații mei creștini, așteptând ca apoi să ciocnim un ou înroșit.

Sărbătorile pascale din 2020 și 2021 nu trebuie uitate pentru că în ele e lecția că putem suporta multe. Aproape orice.