Sub presiunea muzicilor moderne, a gusturilor publicului şi a globalizării, cântecele tradiţionale de la sat se sting. Însă trei cercetători de la Muzeul Ţăranului Român scotocesc lumea rurală pentru a aduce la lumină creaţiile autentice.

"Noi am gândit colecţia de discuri "Ethnophnie" ca pe un corpus de documente. Ca şi cum am face o arhivă. Recuperăm acum de pe teren ce socotim că mai are calitate şi le punem pe discuri, nădăjduind că ele vor supravieţui peste decenii şi, de ce nu, peste veacuri. Este o muzică neperisabilă. E ca şi cum vrei să ai o hartă a României", spune Speranţa Rădulescu, cercetătoare la Muzeul Ţăranului Român şi profesor la Universitatea Naţională de Muzică.

Sub coordonarea sa, muzica a început să fie culească şi pusă pe casete din anul 1992, iar din 2000 pe CD-uri. De-a lungul timpului, cercetătoarea a descoperit şi două tarafuri care au avut ulterior o carieră strălucită în show-business-ul occidental: fanfara "Zece Prăjini" şi "Taraful din Clejani" (cunoscut acum drept "Taraf de Haïdouks"). Doine, sârbe, colinde, cântece de cătănie sau de nuntă

Modelul urmat de proiectul numit "Ethnophonie" a fost cel al lui Constantin Brăiloiu, care în anii '30-'40 a înregistrat în studio muzici de la sat, dar şi de la oraş. "Poate, într-un viitor, cineva îşi va dori să ştie cum suna muzica satelor şi a oraşelor din România la sfârşitul secolului XX şi la începutul celui următor", spune Speranţa Rădulescu. Alături de ea, în cadrul proiectului "Ethnophonie" lucrează şi etnomuzicologii Florin Iordan şi Costin Moisil. În cea mai mare parte, fondurile necesare pentru producţia CD-urilor au venit fie vânzarea discurilor deja produse, fie din fonduri europene sau de la Fundaţia Soros.

Fanfara "Zece Prăjini", numită aşa după satul Zece Prăjini, la Sărbătoarea Muzicii din anul 1997

Pe discuri se află sârbe, doine din fluier, învârtite, cântece de dragoste, cântece de cătănie, hore, colinde sau cântece rituale de nuntă. Fiecare CD este însoţit de o broşură cu informaţii care să îl ajute pe auditor să înţeleagă în ce împrejurări se cântă anumite piese (nuntă, botez etc) şi ce funcţie îndeplinesc ele în comunităţile rurale. De pildă, există nişte piese de dragoste din Câmpia Dunării ce sunt cântate în dialog vocal de către un grup de muzicieni acompaniaţi intrumental. "Ei le cântă de obicei la masa mare a nunţii, când lumea din jur îi ascultă şi le soarbe cuvintele", arată Rădulescu. Cântecele au o structură imprevizibilă şi fiecare cântăreţ îl poate întrerupe pe altul, modificând astfel piesa.

Florin Iordan face o înregistrare în timpul unei nunţi din Ciuperceni, Gorj, în anul 2008

Cum se cânta la nunţile evreieşti acum jumătate de veac

Uneori, cercetătorii îi găsesc pe muzicieni din întâmplare. Alteori, "sapă" din sat în sat, după cum spune Florin Iordan, orientându-se după sfaturile localnicilor.

Colecţia cuprinde şi muzici tradiţionale ale minorităţilor etnice din România: romi, ucrainieni, evrei, maghiari. Cu ajutorul folcloristului Constantin Lupu au descoperit în Botoşani câţiva muzicieni foarte bătrâni care cântaseră, prin anii ‘40-'60, la nunţile şi la petrecerile evreieşti din regiune. Realizatorii "Ethnophnie" au produs şi un disc ce conţinea muzica unui grup de aromâni din Albania, în colaborare cu un cercetător austriac ce a descoperit, într-una din călătoriile sale, un sat de munte unde oamenii cântau minunat: a făcut nişte înregistrări într-o cârciumă, iar apoi a contactat MŢR pentru a le pune pe un CD.

Speranţa Rădulescu şi Florin Iordan (dreapta) alături de doi lăutari din Naipu, Giurgiu, în anul 2004

Anunţ la ziar: se caută lăutari autentici

În afară de muzicile rurale, colecţia conţine şi discuri cu muzici urbane ("Cântările lăutăreşti ale lui Andrei Mihalache" sau "Muzică lăutărească cu taraful lui Vasile Năsturică"). Pentru a-i găsi pe lăutarii vârstnici, care apucaseră "perioada de aur" a stilului lăutăresc (anii '50-‘70), cercetătorii au dat anunţ la ziar. Condiţia era ca lăutarii să nu cânte cu instrumente muzicale electronice şi să nu aibă un taraf mare. "Am pus aceste condiţii ca să fim siguri că nu o să vină nişte tineri veleitari care apar toată ziua la televizor şi cântă piese standardizate", spune coordonatoarea colecţiei "Ethnophnie".

Înregistrări de la nuntă sau de pe deal

În general, din colecţie fac parte muzici din mediul rural, cel mai adesea cântată de tarafuri de lăutari, deci de muzicieni profesionişti. Ţăranii nu prea mai cântă acum, aşa că muzica de tradiţie orală a satelor s-a refugiat în mâinile lăutarilor, de multe ori romi, spune Speranţa Rădulescu: "Practic, muzica s-a profesionalizat în bună măsură".

Deşi ţăranii muzicieni sunt tot mai rari, cercetătorii au descoperit şi astfel de săteni, precum Vasile Soporan din satul Frata, judeţul Cluj. Au ţesut un întreg disc în jurul acestui personaj care a fost înregistrat în mai multe ipostaze: în timp ce cânta singur pe dealul din spatele casei sale, într-o nuntă în care era staroste (maestru de ceremonie) şi striga, juca sau spunea nişte oraţii la poarta miresei.

Vasile Soporan în concert la Muzeul Ţăranului Român în anul 1992

"Lumea era intoxicată de muzica folclorică de la televizor"

Când au început să pună muzica pe CD-uri, în 2000, puţini români aveau CD-playere în casă, spune cercetătoarea, aşa că au făcut broşuri doar în engleză şi în franceză. "Numai străinii care treceau prin ţară erau interesaţi să le cumpere. Nu numai pentru că aveau broşuri în limbi străine sau pentru că ei aveau mai mulţi bani decât românii, dar şi pentru că în Occident se dezvoltase gustul pentru culturile populare genuine. Pe când aici, lumea era - şi este în continuare - intoxicată de muzica folclorică de la televizor. Pentru oamenii de rând, "folclorul autentic" era cel cu care ne-a îndopat Partidul Comunist şi succesorii săi", arată Speranţa Rădulescu.

Muzica soliştilor şi a ansamblurilor folclorice mari, cântată într-un mod standardizat, cu un dirijor, este foarte departe de adevărata muzica rurală a românilor, explică cercetătoarea: "Noi preţuim spontaneitatea unei cântări aşa cum se face ea în contexte tradiţionale".

Spectacolele folclorice de la televizor sunt şi astăzi grandioase, însă din alte motive: ele  urmează modelul occidental al popular music, exaltat şi sclipicios, arată coordonatoarea proiectului. Aceste spectacole sunt "un hibrid, o struţo-cămilă destul de grotescă ce nu face altceva decât să deformeze gusturile românilor", completează ea.

Taraful din Mârşa la Muzeul Ţăranului Român în anul 2005

Multe premii internaţionale, niciunul în România

Colecţia a primit multe premii internaţionale, însă niciunul în România. "Acolo, a existat o preţuire pentru ele", spune Rădulescu. Spre exemplu, în timp ce radiourile din România nu difuzează decât în mod excepţional piese din colecţie, ele au putut fi ascultate în Franţa, Elveţia, Austria, Polonia sau Suedia. "E o sursă importantă pentru străinii care ştiu mai bine decât noi, uneori, ce e adevărat şi ce nu este adevărat. Pe ei nu poţi să-i păcăleşti cu ansambluri folclorice", apreciază Florin Iordan. "Mediile caută în continuare vedete de tip Maria Ciobanu, Ionuţ Dolănescu. Ele nu sunt interesate deloc de ţăranii şi orăşenii reali din România prezentului", spune şi Rădulescu despre radiourile şi televiziunile de la noi.

"Discurile astea continuă să fie cumpărate de intelectuali: artişti, doctori, arhitecţi, actori", menţionează cercetătorii. Un CD apare, de obicei, în 500-1000 de exemplare şi se vinde prin câteva librării, muzee şi magazine de muzică. Ulterior, el este reeditat, în diferite tiraje în funcţie de cerere. Preţul variază între 15-20 de lei la producător şi 30 de lei în librării.

"Globalizarea presează din toate părţile"

În prezent însă, şi tarafurile tipice încep să dispară. "Încep să se transforme în ansambluri de nuntă care au repertorii foarte largi, variate, amestecate. Se cântă azi îndeosebi piese încadrabile în categoria world music", spune Rădulescu. "World music" se referă la muzicile în care se amestecă pop-rock-ul euro-american, muzicile balcanice şi unele elemente locale, explică cercetătoarea. Astfel încât tarafurile sunt tot mai puţin devotate muzicilor tradiţionale de altădată. Spre exemplu, la o nuntă din Oltenia se cântă şi muzică bănăţeană sau muntenească, iar identitatea locală se stinge.

"Presiunile sunt de ambele părţi: pe de-o parte publicul tânăr face presiuni pentru că vrea muzică modernă de fuziune cât mai largă, şi pe de altă parte muzicienii înşişi, mai ales cei tineri, vor să se exprime diferit de părinţii lor. Plus globalizarea, care presează din toate părţile", conchide Speranţa Rădulescu. AICI puteţi asculta câteva dintre cântecele din colecţia "Ethnophonie".

FOTO: Muzeul Ţăranului Român