Numai într-un regim totalitar opresiv, ca acela răsturnat în decembrie 1989, s-au putut materializa aproape toate visele izvorâte din megalomania comunismului dejist de sorginte stalinistă şi, mai apoi, cele ale sinistrului cuplu dictatorial lichidat.

Regimul politic aflat sub patronajul lui Gh. Gheorghiu-Dej şi autodenumit „regim de democraţie populară”, a inaugurat în România, după model sovietic, aşa-zisa muncă patriotică (sau voluntar-obligatorie, cum ştim că mai era numită-n zeflemea de români!) depusă începând cu micii şcolari, elevii de liceu, studenţii, cu toţi slujbaşii de rând ai ţării şi culminând cu Armata poporului, prin cohortele sale de militari în termen, detaşaţi cu ordin la muncă pe majoritatea mega-şantierelor României socialiste.

 

Unii români, suferind, cu siguranţă, de o memorie prea scurtă sau de o situaţie materială mai precară, aparent fără ieşire, sunt apăsaţi de nostalgia timpului trecut, posibil mai luminos pentru ei şi încearcă să-i contamineze şi pe alţi rătăciţi în comentarii pe Facebook ori pe alte site-uri, făcându-le apologia măreţelor realizări ale Epocii de Aur.

Omiţând însă faptul că toate aspectele regretate de ei nu se pot înfăptui decât într-un regim strict totalitar, adică într-o ţară cu graniţele bine ferecate, care dacă ar fi fost libere, ca astăzi, ar fi plecat buluc spre Vest cel puţin de două ori mai mulţi români decât în prezent.

Sunt multi romanii, azi mai în vârstă, cărora nu le face nicio plăcere să-şi amintească cum mergeau odată organizat, cu clasa, cu grupa de studenţi ori, mai târziu, cu colegii de muncă la tot felul de „acţiuni patriotice” voluntar-obligatorii. La cules şi depănuşat porumb, sortat cartofi, strânsul fierului vechi, plantat puieţi, la curăţarea molozului şi a resturilor de materiale din blocuri aflate în construcţie, etc.

Blocul în care, prin anii ’70 – în timp ce era în lucru – am contractat cu statul un apartament în proprietate şi l-am achitat în 25 de ani, a fost ridicat în bună măsură prin cazna soldaţilor în termen şi cu „munca patriotică” a civililor scoşi din producţie. Avem şi acum o uşoară strângere de inimă de teama unui eventual cutremur cu multe grade Richter.

Ce nu putem uita defel, este lipsa asigurării în acea vreme a minimelor condiţii civilizate de muncă pe şantierele de construcţii: la preluarea apartamentului nostru, conduşi după miros, am constatat cu stupoare că într-una din debarale unul dintre constructori sau un „voluntar” îşi făcuse mai demult nevoile, folosindu-se şi de fragmente din ziarul „Scânteia”.

Aşa încât, după igienizare, am fost nevoiţi să insistăm ca să se toarne acolo o nouă şapă de ciment. Teribil de „amuzant” a mai fost şi la baie, deoarece în rezervorul prăfuit al toaletei zăcea o sticlă goală de şampanie „Zarea”, băutura populară a timpului. Era ştiut pe atunci că, de câte ori se iveau momente prielnice, terna muncă patriotică era des condimentată bahic, românii fiind descurcăreţi. Aventuri din Epoca de Aur!

 

Practic, în niciuna dintre ţările care făceau parte din numitul „lagăr al ţărilor socialiste”, inclusiv în fosta URSS, nu s-a ajuns – nici pe departe – la concretizarea utopiei marxiste, comunismul. Şi asta din simplul motiv că a fost complet ignorată puternica amprentă genetică a simţului proprietăţii, specific tuturor oamenilor de pretutindeni, ca şi întregului regn animal. Astfel că teoria marxist-leninistă a administrării la comun a tuturor bunurilor societăţii şi, în esenţă, ale nimănui, s-a dovedit total falimentară.

 

Voluntariatul real – ca activitate non-profit, dedicată benevol în timpul liber, într-un scop nobil, umanitar – a fost total compromis în socialism, fiind înlocuit de celebra muncă patriotică. Imediat după 1989, românii au avut posibilitatea să ia în direct cunoştinţă de adevăratul voluntariat, când au venit în România mulţi străini şi români stabiliţi în Occident, însoţind convoaie cu ajutoare de prima necesitate pentru o populaţie abia ieşită din tenebrele unui regim despotic care, astăzi, numai în Coreea de Nord mai poate fi întâlnit.

 

În condiţiile în care, încă, o bună parte a românilor trecuţi de 45 – 50 de ani priveşte cu oarecare reticenţă spre voluntariatul benevol, iată, de exemplu, ce declară pe blogul său, printre altele, un tânăr român (Răzvan Pascal) dedicat voluntariatului şi devenit deja un cetăţean experimentat, alături de mulţi alţii, în această nobilă misiune dezinteresată de recompense materiale: "Deşi mai sunt câteva aspecte de rezolvat, financiar, legal şi instituţional, cred că ne îndreptăm în direcţia bună şi că în timp, prin muncă şi exemple pozitive, vom avea o societate civilă puternică, un procentaj mai mare de persoane implicate în acţiuni de voluntariat, instituţii predispuse să ajute financiar şi administrativ ONG-urile şi, desigur, un cadru legal de nivel european.".

Fiindcă sunt şi organizaţii neguvernamentale româneşti, care isi desfăşoară activitatea cu succes, fără a depinde – în niciun fel – de stipendii externe.