– Mergi acasă și mâine te caută cineva din partea mea, a repezit-o Carmen, care se temea să nu se întoarcă acasă domnul Marin Protopopescu. O să am grijă de tine și de copil, numai să-ți ții gura.

Țiganca s-a încrezut în vorbele doamnei și a plecat. Totul fusese atât de ușor, încât îi părea rău că nu bătuse la ușa familiei Protopopescu mai devreme. Carmen s-a ținut de cuvânt, așa cum promisese. Și a mai făcut ceva : s-a ocupat de actele de naștere ale lui Paulică, pentru că Nuța, țiganca, murise prea repede și nu apucase să-l declare pe băiat.

Dar pentru a-și pune planurile în acțiune Carmen avea nevoie de doi părinți care să consimtă la această înșelătorie.

– Păi nu mă treci pe mine ca mamă în acte, domniță? a venit cu ideea sora moartei. Că doar eu l-am crescut de când s-a prăpădit soră-mea, Nuța și m-a lăsat cu el pe cap.

– Și ce scriem la tată? Unde să-l găsim? a întrebat-o Carmen.

– Eram măritată cu răposatu Costel când s-a născut Paulică, pe el trebuie să-l trecem.

– Că bine zici, parcă ai fi avocat, a lăudat-o doamna.

Și, uite-așa, Paulică Topor a devenit cetățean cu acte în regulă și putea fi înscris la școală ca să-și construiască un viitor. Orice bănuială că Marin Protopopescu i-ar putea fi tată acestui pui de om, tocmai se spulberase. Țiganca putea să strige acum cât o țineau plămânii, că nimeni n-o mai credea. Dar, complice fiind la întreaga afacere, a realizat că cel mai sănătos era să uite povestea. În plus, banii pe care-i primea de la Carmen erau suficienți cât să-i întrețină amnezia.

În timpul acesta, domnul Protopopescu devenea din ce în ce mai implicat în viața orașului, făcând politică și râvnind fotoliul de primar. Speriată de ideea că s-ar putea ivi și alte femei care să pretindă că i-au născut domnului primar copii, Carmen s-a hotărât să devină mamă. Numai că lucrul acesta era aproape imposibil, din cauza unei infertilități care-i strica toate planurile. Domnul Protopopescu râdea de încăpățânarea ei de a rămâne însărcinată.

– Degeaba mergi la vrăjitoare, draga mea. Ți-am mai spus că nu pot face copii, va trebui să te împaci cu ideea, încerca Marin Protopopescu să o descurajeze.

Dar Carmen știa prea bine că bărbatul ei habar n-avea ce vorbea. Copilul lui, Paulică Topor, creștea neștiut de nimeni și într-o zi putea veni să-și ceară drepturile.

– Marine, eu nu cred asta. Ești bărbat adevărat, ai sămânță bună. O să vezi că Dumnezeu e mare și ne va ajuta.

Domnul Protopopescu o iubea prea mult ca s-o supere, așa că i-a intrat în joc. A băut tot felul de poțiuni miraculoase, s-a lăsat injectat cu medicamente necunoscute, ba chiar a slăbit considerabil ca să nu-i transmită copilului celule obeze. Începuse și el să creadă că urma să devină tată. Dar să vă povestesc puțin despre planurile lui Carmen, ca să nu vă întrebați în zadar. Conștientă că nu va putea să nască vreodată, a găsit repede o soluție salvatoare.

Urma să ia copilul unei alte femei, că doar erau atâtea nefericite care-și aruncau pruncii în stradă. I-a împărtășit planul ei și maică-sii, care era moașă la un spital din București. Femeia s-a împotrivit la început, de teamă să nu-și prăpădească bătrânețile prin pușcării. Dar Carmen a convins-o, ademenind-o cu tot felul de promisiuni :

– Mamă, dacă faci asta pentru mine, nu va mai trebui să muncești o zi în viața ta. O să vorbesc cu Marin să vă cumpere o casă frumoasă. În plus, nu va ști nimeni niciodată ce am făcut. Chiar tu spuneai că unele mame fug din spital imediat ce nasc. Cum, necum, treaba cu furtul de copil s-a înfâptuit.

Carmen își păcălise bărbatul că are o sarcină cu probleme și ultimele trei luni va trebui să le petreacă în București, la spital.

– Sunt în campanie, că altfel stăteam cu tine, draga mea. Nici nu știu cum voi rezista singur atâta timp.

– Nu-ți face griji, Marine. Mama va fi mereu lângă mine. O să vin acasă cu copilul nostru, asta e cel mai important.

Timpul s-a scurs ca și cum n-ar fi fost, iar domnul Protopopescu a ajuns primar exact în ziua în care i se năștea băiatul. Fericire mai mare nici că se putea. Și-a adus acasă nevasta și copilul, mulțumindu-i lui Dumnezeu că fusese atât de bun cu el. Carmen era o minunăție de femeie, nici n-ai fi zis că trupul ei a ținut o sarcină atât de grea. Doar că n-avea deloc lapte să-și hrănească pruncul, iar domnul Protopopescu, băiat de la țară, nu prea înțelegea cum venea asta.

– Cățeaua când fată are lapte, la fel și scroafa, că altfel s-ar prăpădi puii. Cum naiba femeia mea să nu aibă picătură în ea ? E semn rău, îți zic eu. Ăsta micu n-o să aibă multe zile.

– Taci și nu mai vorbi prostii, l-a certat Carmen. Atâtea femei de vârsta mea nu șiau alăptat copiii și uite-i că n-au murit.

Dar domnul Protopopescu parcă simțea că nenorocirea stătea să le bată la ușă. Nici nu trecuse de primul an de viață, că micul moștenitor s-a dus la îngeri. Doctorii vorbeau despre o malformație la inimă, căpătată la naștere, dar domnul Protopopescu știa prea bine că lipsa laptelui matern îi oprise băiatului inima. Tare amârâți au mai fost părinții de această moarte prematură.

– Asta e pedeapsa lui Dumnezeu, se închina mama lui Carmen. N-am făcut bine ce am făcut.

– Mai taci cu vorbele astea, a mustrat-o fiică-sa. Să faci bine să-mi găsești un alt copil sănătos.

– Tu chiar n-ai nicio frică, măi fato? După mintea ta, copiii cresc în copac?

– Mamă, am nevoie de un moștenitor cât mai repede. Marin îmbătrânește și nu mai pot păcăli pe nimeni că e în stare să-mi facă un copil.

Femeia a cedat și de această dată rugăminților, convinsă fiind că oricum va ajunge în iad pentru prima faptă. Una în plus nu mai conta. A trecut ceva vreme până să găsească alt copil. Carmen devenise foarte pretențioasă și parcă nimic nu o mai mulțumea.

– Să nu-mi aduci țigani sau vreun tuberculos că îl arunc la câini.

– Bine că faci mofturi. Mulțumește-te dacă apare ceva. A trebuit să merg și prin alte spitale să caut. Lumea nu prea mai face copii de lăsat.

– Îl iau și cu bani dacă e nevoie, nu mai pot aștepta.

– Să nu faci greșeala asta. Dacă le-ai dat o dată bani, plătești copilul ăla toată viața. De data aceasta Marin Protopopescu terminase cu campaniile electorale, primăria se conducea singură, așa că tot ce își dorea era să își însoțească soția de câte ori făcea vizitele la medic, în București. Era atât de dornic să-i atingă pântecele, să simtă copilul mișcând, dar femeia se tot împotrivea, ascunzându-și burta ca pe un păcat.

– Aduce ghinion, așa mi-a zis mama. Lasă-l să se nască după care îl atingi cât poftești.

Cum să te pui cu încăpățânarea și superstițiile femeilor? A lăsat-o în pace și și-a văzut de ale lui. Era, în schimb, foarte mândru de propria bărbăție care îl ajuta să devină tată a doua oară. Carmen a venit acasă tot cu un băiat și din nou uimirea bărbatului a fost mare văzând că nici după această naștere nu i se urâțise trupul.

– Pe ăsta va trebui să îl alăptezi, dacă vrei să nu-l mai pierdem.

Carmen nu i-a răspuns, dar i-a dat de înțeles că va fi o mamă bună. Avusese grijă să găsească o femeie care tocmai născuse și care acceptase să-l hrănească pe tânărul fecior Protopopescu contra cost. Dar treburile astea se făceau pe ascuns de Marin, răpindu-i bărbatului bucuria de a asista la alăptarea bebelușului.

– Sunt treburi femeiești, Marine, n-ai ce căuta în camera copilului când mănâncă. Vrei să îl deochi ?

– Și astea sunt treburi femeiești ? Doar e soția mea, am mai văzut-o dezbrăcată de atâtea ori.

Într-o zi, scăpând de vigilența soacrei, domnul Protopopescu a dat buzna în camera de alăptare. Dar Carmen, mereu prevăzătoare, stătea cu pieptul neacoperit ca și când și-ar fi hrănit copilul. Femeia cea străină tocmai se îmbrăca de plecare, așa că scena nu a trezit suspiciuni.

– Ieși afară, ți-am spus că aduce ghinion! Păi să nu crezi în superstiții ?

La nici o săptămână de la isprava lui Marin Protopopescu, i-a murit și al doilea copil. Așa, din senin, că doar pornise sănătos în viață. L-au îngropat lângă primul, cu multă jale și sufletul amar.

– Carmen, eu mă opresc aici nu mai vreau altul. Cine a mai pomenit părinți să-și îngroape copiii? Prea ne urmărește ghinionul, draga mea și mă gândesc că ni se trage de la blestemul unei țigănci.

– Despre ce vorbești? L-a întrebat Carmen cu lacrimile abia uscate.

– Poate că ar fi trebuit să-ți spun mai demult, dar mi-a fost rușine. Înainte să te cunosc pe tine îmi petreceam zilele cu o țigancă cântăreață. Nuța îi zicea. Într-o zi a venit la mine cu burta mare și mi-a spus că e copilul meu. N-am crezut-o pentru doctorii îmi spuseseră că nu pot face copii, așa că am alungat-o și am obligat-o să scape de copil. Dumnezeu mai știe ce s-o fi întâmplat cu ea.

Carmen și-a stăpânit cu greu tulburarea. Deci Marin știa că avea un copil, iar ea se chinuise atâția ani să-l țină ascuns.

– Și copilul e mort sau nu ? a insistat femeia.

– Oase și ulcele de atâta vreme. Să tot fie opt ani de atunci.

Această discuție i-a întârit lui Carmen convingerea că trebuia cu orice preț să mai nască o dată. Vă închipuiți cum a reacționat maică-sa când i-a cerut din nou ajutorul.

– Fata mea, nici dacă te călugărești nu-ți mai speli păcatele! Și eu o să pățesc la fel pe lângă tine. Ce-ți mai pasă de moștenirea lui Marin că oricum o să moară înaintea ta și îți rămân toate ție? Copii n-are, alte rude nici atât.

În definitiv maică-sa avea dreptate. Carmen chiar nu avea motive să se teamă. Așa zisul fiu, nelegitim al lui Marin Protopopescu era, potrivit actelor oficiale, fiul unor țigani de la periferie și se numea Paulică Topor.

La vremea la care se petrec faptele codul civil român nu permitea tăgada paternității, astfel că niciun copil care avea acte în regulă nu se putea plânge că alții îi sunt părinții decât cei trecuți în certificatul de naștere. Cu toate acestea Carmen n-avea liniște, parcă simțea că va veni o vreme când toată povestea va ieși la iveală, iar ea trebuia să fie pregătită.