Moș Ion Cătârău, care se refugiase în România după ce evadase dintr-un lagăr din Siberia, depăna, în primăvara lui 1932, istoria colectivizării forțate din URSS:

Viaţa însă în satele de dincolo, de Nistru a devenit de la un timp foarte grea. Aceasta din cauza măsurilor de „colectiv”, luate de comisarii poporului şi de preşedinţii sovietelor.

Intr-o zi, ne-am pomenit cu o așa zisă „brigadă de instructori, pentru colectivizare”. Nu ştim de unde au venit acei oameni, dar au dat ordin ca tot satul să se adune într-un loc anumit. Era un fel de adunare, cum am mai văzut apoi la oraş.

Unul dintre instructori a început să vorbească cu mult avânt, ceea ce la urmă a înflăcărat pe câţiva tineri de-ai noştri. El ne-a spus cam aşa: Că până acum am fost sclavi şi că burghezii nu au avut nici un interes să ne dea copiii la şcoli, şi să ne facă oameni.

Noi am venit să vă slavăm!

Voi trăiţi aicea în sate, ca animalele, dormiţi în case de pământ muced, eşiţi în zori cu plugul la arat, şi vă înhămaţi la el câteodată, alături de vită. Mâncaţi mămăligă de porumb încins şi nu ştiţi ce va să zică demnitatea de om. Aşa au avut interes stăpânitorii de până acum, să vă facă să trăiţi.

Noi vă vom face oameni, aducându-vă maşini agricole, trimiţându-vă aici ingineri şi technicieni; veţi munci mult mai puţin ca înainte şi veţi produce mai mult.

In toată Rusia, brigade de instructori ale colectivului colindă satele, fac astfel de adunări şi în ­ flăcărează tineretul cu poveşti de acestea. Noi, cei bătrâni din sat, pe cari viaţa ne învăţase că nu trebue să dăm crezare din prima clipă vorbelor omeneşti, am aşteptat să vedem ce voiau să facă, adică la ce voiau să ajungă instructorii. Insă, tineretul s-a dat dela început de partea lor. Aşa s-a întâmplat, după cum am aflat apoi, în sute şi mii de sate din Rusia.

Aceste brigade împart deci satul în două.

Ele arată că pentru mântuirea poporului trebue ca sătenii să treacă de partea colectivului şi să primiască acest nou fel de muncă. Mulţi săteni nebănuind ce şarlatanie grozavă se ascunde sub cuvintele lor atrăgătoare, aderă la propaganda aceasta.

Instructorii spun că pentru a se ajunge la rezultate aşa de frumoase, trebue ca tot satul să muncească colectiv. Ei au făcut apoi un apel la săteni, spunându-le că le lasă libertatea, dacă vor să intre în colectiv, iar pe cei cari nu vor, nu-i silesc. „Faceţi acum o probă cu colectivul”, ne spuneau ei.

Apoi, întrebară cari vor să intre de bună voie în colectiv.

Atunci, satul s-a împărţit în două: bătrânii de o parte şi tineretul de alta.

Noi, bătrânii, ştiam că aşezările omeneşti se schimbă cu multă greutate, într-o curgere de mulţi ani, încetul cu încetul. Ştiam că nimic nu se poate schimba de la un ceas la altul, cu câteva vorbe amăgitoare.

De aceea nu am vrut să ne înscrim în colectiv.

Unii din noi îşi spuneau că dacă colectivul va da roade bune, se vor înscrie mai târziu. Dar toată adunarea, discursurile şi înşelătoria cu declaraţia că nu ne sileşte nimeni să intrăm în colectiv, e un mijloc cunoscut al comisarilor sovietici de-a separa de la început, pe cei cari trec îndată la comunism, de ceilalţi.

Pentru ei, omul care stă la îndoială, care nu trece de la început, fără preget, cu inimă, cu strigăte de bucurie, cu un fel de beţie a sufletului, de partea lor, este condamnat pentru totdeauna.

Pe atunci, nu ştiam toate acestea, şi am crezut în spusele lor, că nimeni nu ne sileşte să aderăm la colectiv. Este adevărat însă că mulţi tineri şi chiar unii gospodari, unii amăgiţi de făgăduinţi, alţii de teamă, au trecut în ceată celor cari au vrut să se înscrie în colectiv.

După aceasta, brigada de instructori ai colectivului s-a urcat, care în maşini, care pe caii lor, şi au dispărut, luând cu ei listele de sătenii cari trecuseră la colectiv, şi de cei cari nu trecuseră.

Deportații

S-a scurs după aceasta un timp, şi aproape că uitasem de venirea la noi a acelei brigăzi, când a sosit o altă comisie, care ne-a spus că se intitulează „comisia de control”.

Au venit în haine de piele, cu ghiozdane la subțiori, cu revolvere la brâu. Și au înşirat pe o masă, listele întocmite de prima brigadă. Au fost chemaţi de astă dată, numai cei cari declaraseră că nu intră în colectiv.

După ce i-a strâns pe toţi într-un loc, în piaţă, unul din comisia de control ne-a spus:

„Aţi contravenit decretului comisarului poporului dela agricultură. cu privire la organizarea colectivului în sate. Aşadar, v-aţi mărturisit singuri că voiţi să sabotaţi opera de colectivizare, care este însuşi sufletul comunismului. Deci, voi nu sunteţi comunişti şi aţi declarat aceasta făţiş! Dar, aceasta este o mare crimă contra republicei sovietice şi a comunismului şi de aceea veţi fi pedepsiţi!".

Când am auzit aceasta, inima ni s-a strâns, fiindcă ştiam că o ameninţare cu pedeapsa, din partea comisarilor poporului, nu rămâne niciodată neînfăptuită.

Credeam că vom fi pur şi simplu condamnaţi la moartee, după cum e obiceiul.

Ne aşteptam să fim înşiraţi la zid şi să fim împuşcaţi.

Ochii noştri se ţintiră asupra revolverelor ce purtau la cingătoare membrii comisiunii şi la armele soldaţilor cari-i însoţiau.

Dar stăpânirea sovietică născocise ceva mult mai groaznic pentru noi decât moartea...

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric