Din „Calea Ferată Minieră Ardeleană”, prima linie feroviară îngustă din România, au rămas doar traversele, dar un grup de oameni vrea să reînvie Mocăniţa şi s-o transforme în atracţie turistică.

Cea mai veche cale ferată îngustă din România, datând din anii 1859, Hunedoara - Govăjdie, a dispărut în etape în ultimii 10 ani. Autorităţile locale se rezumă, deocamdată, la vorbe, în timp ce un grup de tineri inimoşi din Hunedoara încearcă, prin mijloacele lor modeste, să salveze ce se mai poate.

Ei au lansat o petiţie pe internet în care solicită restaurarea căii ferate şi transformarea ei în obiectiv turistic. „Am strâns până acum 800 de semnături. Ideea este simplă şi perfect aplicabilă: calea ferată să treacă în proprietatea Primăriei Hunedoara (linia se află acum în posesia societăţii Talc Dolomită Zlaşti, parte a grupului Tender - n.r.), apoi se poate întocmi un proiect european pentru refacerea liniei. Fără poduri şi podeţe, costurile ar fi de 1,5 milioane de euro pentru cei 13 kilometri până la Govăjdie”, spune Dan Bera, unul dintre autorii demersului.

Iniţiative similare au avut succes în alte ţări europene, mai ales că turiştii adoră plimbările cu trenuleţe vechi. „Susţin şi eu ideea şi vă promit că nu mă voi rezuma doar la încurajări”, spune primarul Hunedoarei, Ovidiu Hada.

De la Castel la primul furnal

Ideea e mai veche: turiştii care vin la Castelul Corvinilor nu trebuie decât să iasă din curtea monumentului, să se urce în trenuleţul tras de mocăniţă şi să facă o plimbare de neuitat până la furnalul de la Govăjdie, unic în Europa, locul în care s-au turnat mare parte din piesele aflate şi acum în structura de rezistenţă a Turnului Eiffel.

„Nu cunosc costurile, dar dacă s-ar aduce specialişti care să coordoneze lucrările, linia de la Hunedoara până la Govăjdie s-ar putea reface în doar trei luni”, susţine Nicolae Dobrotă, ultimul şef al Gării Mici din Hunedoara.

Secole de istorie - la fier vechi

Linia ferată îngustă a fost construită de autorităţile de la Viena între 1859-1871. Iniţial, lega localitatea Retişoara de furnalul de la Govăjdie (care a funcţionat între 1806 şi 1889). Exploatarea de fier din zonă avea nevoie de o modalitate de transport eficient a minereului către furnal.

Apoi, la 1900, după apariţia Uzinelor de Fier de la Hunedoara, calea ferată a fost extinsă spre oraş cu încă 13 kilometri. A fost nevoie să se sape în stâncă, cu târnăcopul, pe toată lungimea traseului, să se adauge două tuneluri, unul de 42 de metri şi altul de 747 de metri. Apoi, aproape de Hunedoara s-a construit primul pod de cale ferată în curbă de pe teritoriul României.

Decenii la rând, vagoane întregi cu minereu de fier, talc şi dolomită au coborât de pe Valea Govăjdiei spre Hunedoara. În 1998, combinatul siderurgic a renunţat la producţia bazată pe minereu de fier. Apoi societatea Talc - Dolomită Zlaşti a fost cumpărată de Grupul Tender.

La începutul anului 2000, linia nu a mai fost folosită şi a avut soarta oricărei construcţii părăsite: a căzut pradă hoţilor de fier vechi. Apoi, firma austriacă ce participase la construirea liniei cu care Ardealul se mândrea la 1900, a comunicat autorităţilor şi noului proprietar (după 100 de ani!) faptul că cele câteva podeţe metalice de pe traseu, amplasate la 1900, au ieşit din garanţie.

În loc să fie recondiţionate, comunicarea a servit drept pretext pentru dezafectarea podeţelor. Acum, doar podul cel mare, situat la aproximativ 75 de metri înălţime deasupra şoselei, mai supravieţuieşte, pentru că e dificilă dezafectarea lui.

„Unii coborau din mers, culegeau prune şi urcau la loc”

În Hunedoara aproape că nu există bătrân care să nu-şi aducă aminte de Gara Mică. Pentru unii, era locul din care plecau cu trenuleţul, prin munţi. Pentru alţii, era loc de joacă.

„Toată ziua ne adunam pe-acolo. Era curat şi frumos, cu foarte multe flori. Câteodată ne rugam de şeful de gară, domnul Borş, să ne ducă la plimbare. Ne lua în drezina de mână şi plecam”, îşi aminteşte Elisabeta Andraş (74 de ani).

Până să se amenajeze drumuri şi să apară autobuze pe văile din Poiana Ruscă, trenuleţul cu locomotivă cu abur era singura legătură dintre pădureni şi oraş. Unii se trezeau la 3 dimineaţa ca să ajungă la 6 în Govăjdie şi să prindă trenul spre oraş.

„La ieşirea din tunelul lung, locomotiva încetinea foarte mult, iar oamenii se adunau acolo şi se urcau din mers. În alte locuri în care se mergea încet, unii se dădeau jos din mers, culegeau mere sau prune şi se urcau înapoi”, spune şi Eugen Stencoane.

Luminiţa de la capătul tunelului

Acum, Gara Mică din Hunedoara este o ruină. Un centru de colectare a fierului vechi şi-a găsit loc aici. Mai sus, vechiul depou este gol, închis şi el. Podul cel mare de peste Zlaşti aproape că nu mai poate fi trecut nici măcar la pas. A fost decopertat la ambele capete pe câte 20 de metri.

Colibele de la capătul podului încă sunt locuite. Terasamentul liniei ferate e înierbat în totalitate. Aproape de gura sudică a tunelului mare, mirosul de soc şi salcâm îţi alungă urma de tristeţe.

La gura tunelului, locul unde pădurenii se urcau din mers în tren, un val de aer rece venit dinăuntru îţi dă impresia că tocmai te-ai aşezat în faţa celei mai mari instalaţii de aer condiţionat. Totul e uscat, liniştit, dar dezolant. Vezi, la propriu, celălalt capăt, ca o luminiţă la capătul unui tunel unde câţiva inimoşi, în frunte cu hunedoreanul Dan Bera, chiar vor să fie ceva.