De pe la jumătatea vieţii începe să-ţi pese de moarte. Până atunci ea e pentru alţii pe care nu-i cunoaştem sau care sunt deja prea în vârstă pentru ca dispariţia lor să ne emoţioneze foarte tare. Oftăm, ne mirăm, dar când eşti încă tânăr mergi accelerat mai departe.

Nu te împiedică moartea să-ţi urmezi agenda, poate cel mult decesul vreunui bunic să-ţi încurce vacanţa în Vamă, oricum, nu ajungi când ajunge gaşca, dar moartea n-are cum să te facă să ratezi toată distracţia. În prima parte a vieţii, moartea e pe ultimul loc, nu încape decât arareori în gânduri şi e firesc să fie aşa. Ar fi fost chiar firesc şi să rămână aşa, dar de vreun an de zile s-a schimbat şi asta: trăim, indiferent de vârstă, şerpuind printre jaloanele făcute din măşti, vaccinuri şi dezinfectanţi, pe un traseu pe care e oricând posibilă apariţia unei intersecţii fatale cu un virus despre care nu se ştie de unde a venit şi încotro ne îndreaptă.

Unii încearcă să priceapă ceva din mersul tot mai strâmb al lumii în care trăim. Alţii au abandonat căutarea şi se lasă purtaţi în voia sorţii. Nu există baricade decât în mintea puţină a celor obişnuiţi să vadă lumea în alb şi negru: pentru ei ori accepţi tot ce ţi se spune că ar putea fi salvator, ori eşti bun de trecut la index. E o formă simplificată de a împărţi lumea în oameni buni şi nebuni. În fapt, lumea de azi arată mai mult ca un tort împărţit în felii subţiri, cu textura unei materii cenuşii reciclate şi nu suntem pe baricade diferite pentru că pur şi simplu am obosit să ridicăm baricade. Convieţuim într-o hărmălaie teribilă din care nu se aude nici măcar ăla care strigă mai tare.

Morţii au devenit statistici, moartea e aici, la un click distanţă. Dai refresh şi încep să curgă în news feed nume cunoscute trecute brusc în eternitate, braţ la braţ cu sute de anonimi pentru care nu aprinde lumânări virtuale o ţară întreagă, dar sunt şi ei morţii cuiva. Nici pentru unii, nici pentru alţii, nu se păstreză un moment de reculegere. După un an de zile în care s-a vorbit despre moarte infinit mai mult decât despre viaţă, lumea a uitat de smerenia care însoţea pe vremuri drumul cuiva spre cele veşnice. Tuturor, indiferent de vârstă, le pasă acum de moarte, au  ceva de spus, au o teorie de validat, fie ea de bun-simţ, tembelă sau conspiraţionistă. Moartea cuiva, indiferent cine ar fi acela, e doar un bun prilej pentru a deschide o polemică, chiar în timpul în care se închide un mormânt.

Cel mai grotesc spectacol e al petenţilor deveniţi peste noapte competenţi. Ei, grafomanii de ieri care cereau explicaţii tuturor autorităţilor, au azi un statut aparte: sunt deţinătorii adevărului, au intuit din timp mersul lucrurilor aşa că se exprimă în cunoştinţă de cauze şi de urmări. Sunt mulţi, din ce în ce mai mulţi, dar, din fericire, serul adevărului pe care pretind că-l administrează, se dovedeşte a fi doar apă de ploaie.

Între timp, în jurul nostru e din ce în ce mai multă moarte care stă la pândă. Nu e sfârşitul lumii, dar ceva se termină cu siguranţă. Poate răbdarea, poate încrederea, poate speranţa. Cineva ar trebui să rămână treaz pentru a vedea la timp dacă avem ce pune în loc. Deocamdată doar ne obişnuim că am putea muri chiar mâine.