S-a precizat în repetate rânduri despre faptul că mareșalul Ion Antonescu încercase și el unele inițiative privind un armistițiu cu URSS, dar dorea o bătălie decisivă pe linia Carpaților.

De aceea, el dorea un centru de comandă la Sighișoara. Se știa că va rămâne în București până la 26 august, dar precipitarea situației l-a făcut să vrea să plece pe 24, de aceea cei ce doreau înlăturarea lui au decis să acționeze în după masa de 23 august.

Se mai știe că mareșalul, tacit a încercat să îi lase pe cei din Opoziția Unită să încerce și ei via Ankara, Cairo sau Stockholm propriile lor manevre.

S-a vehiculat că în ziua în care a fost arestat, Ion Antonescu ar fi așteptat o telegramă de la Stockholm a ambasadoarei URSS Aleksanda A.Kolontai (care a fost în acel post din 1930 până în 1945) care să îi recunoască acele condiții pe care el le punea.

Misterul Telegramei de la Stokholm. Solicitarea vicepremierului Mihai Antonescu

Plecat de cinci ani dintre, Academicianul Neagu Djuvara a făcut cu mai mulți ani în urmă lumină în acest dosar. La acea dată, Neagu Djuvara era un tânăr curier diplomatic, fusese angajat prin concurs la MAE, locul unde lucraseră mai mulți înaintași ai lui în special bunicul Trandafir Djuvara, care fusese ambasador chiar la Constantinopol.

El făcuse la solicitarea vicepremierului Mihai Antonescu, Ministru de Externe mai multe deplasări în calitate de curier și era un foarte bun profesionist.

De aceea, afirmă Academicianul, el a fost delegat de mareșalul Antonescu să ducă răspunsul lui Antonescu la telegrama ambasadoarei sovietice (așadar telegrama fusese deja trimisă lui Antonescu).

Răspunsul lui Antonescu pe care Neagu Djuvara trebuia să îl remită ambasadoarei sovietice era că el își dorea ca trupele sovietice să treacă prin România fără să o ocupe militar, iar el să conducă dintr-un teritoriu liber de circa 2 județe (un fel de Franța de la Vichy) cu toate atributele de suveranitate.

Curierul Djuvara

Plecarea curierului Djuvara s-a făcut chiar în dimineața de 23 august, iar misiunea a devenit inutilă din cauza evenimentelor după amiezei-schimbare de guvern, ministru, cifru etc.

Așadar, Neagu Djuvara a lămurit discuția în jurul așa-zisei telegrame salvatoare. Nu putem gândi contrafactual, dar ce șanse avea Antonescu? Evident, nule!

Opoziția Unită aflase de la Cairo că românii nici nu se puteau gândi la armistițiu dacă nu aveau comuniști cu ei la tratative încă din primăvara lui 1944, de aceea Barbu A Știrbei trimitea de la Cairo, istorica telegramă la București: „înființați un partid comunist!”

În același context, plecase cu însărcinări speciale și celebrul jurnalist interbelic și erou de război Pamfil Șeicaru la Madrid.

Așadar, armistițiul lui Antonescu, atât de mult vehiculat de susținătorii săi era mai mult simbolic iar șansele de a primi răspuns afirmativ erau aproape 0.

Rușii nu și-ar fi putut imagina că un lider care putea fi învins militar ar fi putut deveni partener de dialog cu ei. Asta le-ar fi știrbit reputația și aura de învingători la care lucrau.

Se știe că deși românii îi eliminaseră pe nemți din București, la 26 august, trupele sovietice intră ca „eliberatoare” abia la 31 august, iar sarcina lor precisă a fost preluarea lui Antonescu. Oare nu doreau ca Antonescu să pățească ceva și moartea lui să le fie pusă în „cârcă” lor, rușilor? Oare nu doreau să se știe că avusese și el propriile sale idei de armistițiu?