Cum se poate întâmpla ca o faptă să fie în acelaşi timp şi o sinucidere, şi o crimă, adică o sinucidere şi un asasinat?
Editura Humanitas Fiction își invită cititorii, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, marţi, 15 martie, ora 19.00 , la lansarea cărţii „Quaresma, descrifrator. Proza poliţistă”, apărută recent în seria de autor Fernando Pessoa. Acest volum reuneşte pentru prima dată, în limba română, şase dintre nuvelele poliţiste ale celebrului scriitor lusitan ce se regăsesc în ediţia realizată de Ana Maria Freitas şi publicată la prestigioasa editura Assírio & Alvim din Lisabona. Cine este acest autor?
Ne spune Dinu Flămând: „Sunt doar câţiva ani de când editorii portughezi au reuşit să descifreze, să grupeze şi să publice majoritatea scrierilor poliţiste ale lui Fernando Pessoa. Căci Pessoa a scris toată viaţa lui şi proză poliţistă. Iar apoi a creat un personaj demn de Panteonul unde şi-au găsit locul detectivi celebri precum Sherlock Holmes, Hercule Poirot şi Jules Maigret.
E vorba despre doctorul portughez Abílio Fernandes Quaresma, un fel de întrupare a raţiunii pure rămas, evident, necunoscut, dar cu toate şansele de a face o strălucită carieră internaţională postumă, ca mai toate scrierile din celebrul cufăr pessoan. El nu este «detectiv», este «descifrator», adică un raţionalist spărgător de enigme din viaţa reală, care desluşeşte în faptele banale grupate în jurul unei crime tot ceea ce nimeni altcineva nu reuşeşte să vadă. Simfonia deducţiilor sale este adevăratul suspans al acestor nuvele poliţiste, pline de sugestii şi de false piste prin care cititorul, antrenat şi el în exerciţiul descifrărilor, e invitat să se rătăcească. I s-a spus detectiv metafizic, şi nu doar fiindcă, la un moment dat, recurge la Platon pentru lămurirea unei crime. Dar Quaresma este şi un alter ego al lui Pessoa însuşi, asa cum se voia sau se percepea el pe sine: un logician trist şi destul de asocial, rece şi mai degrabă placid, alcoolic timid, victorios numai asupra unei vieţi fictive din care el reuşeşte să extragă palpitul viu al dezordinii.“
Ne puteți urmări și pe Google News
Cazul Pessoa
Fernando Pessoa este unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ai secolului XX. De asemenea, eseist, prozator şi dramaturg redutabil. Născut pe 13 iunie 1888 la Lisabona, îşi petrece copilăria în Africa de Sud, la Durban, unde tatăl său vitreg fusese numit consul al Portugaliei. Aici viitorul scriitor îşi începe studiile şi învață engleza, una dintre limbile în care a scris ulterior. În 1905 se întoarce la Lisabona, pe care n-o va mai părăsi niciodată, şi se înscrie la Curso Superior de Letras la Universidade de Lisboa, abandonându-şi studiile după un an şi resemnându-se să-şi câştige traiul ca modest traducător din engleză pentru diferite agenții comerciale. Frecventează cercurile literare avangardiste. Publică cu regularitate articole în revistele literare portugheze şi câteva plachete semnate cu numele propriu, în engleză şi în portugheză. Ele reprezintă doar vârful aisbergului din cele peste 30 000 de texte rămase în manuscris după dispariţia autorului. Scriitorul moare la 30 noiembrie 1935, an în care, pentru criticii literari şi pentru cititori, se naşte „cazul Pessoa“.
Cu ocazia lansării vor vorbi: Daniel Perdigão, directorul al Institutului Camões din Bucureşti, Dinu Flămând, poet, eseist şi jurnalist, traducătorul acestui volum, Andreea Răsuceanu, critic literar, Ioan Stanomir, scriitor, şi Denisa Comănescu, directorul general al Editurii Humanitas Fiction.
„Quaresma, descifrator”, de Fernando Pessoa. Fragment.
„Iar în acel moment, brusc, mi-a venit ca un fel de intuiţie idea că mă înşelam complet interpretând chiar în spiritul literei misterioasa frază a lui Quaresma. Erau absurde toate speculaţiile mele în privinţa cheilor de uşă. „Cheia“ – sau cea de „a treia cheie“ – la care făcuse aluzie Quaresma, surâzând, nu era o cheie de la uşă, ci era „cheia“ problemei. Iar în acest stadiu, chiar dacă problema nu mi se prezenta cu totul limpede, în mod sigur ea urma să se limpezească pierzându-şi acea întunecime impenetrabilă indusă de interpretarea literală pe care o dădusem eu cuvântului cheie. Şi chiar expresia misterioasă „a treia cheie“ îşi pierdea ea însăşi propriul mister. Căci însemna pur şi simplu „a treia ipoteză“. Iar această „a treia ipoteză“ trebuie că era, din spusele lui Quaresma, ipoteza adevărată. Acum nu mai era chiar aşa de dificil, pentru cineva care ştia să gândească, să descopere care anume era cea de „a treia ipoteză“, chiar dacă pentru a o afla încă nu fusese totul elucidat. Iar eu am făcut apel, şi nu degeaba, la cultura filozofică elementară. În dialectica platoniciană există trei „tempouri“ logice – teză, antiteză, sinteză. Şi chiar dacă nu e ceva foarte explicit în logica lui Platon, ceva ce se prezintă intuitive oricui îşi foloseşte raţiunea. Indiferent de subiect, există totdeauna o teză; apoi teza opusă, numită, în raport cu aceasta, antiteză; şi ipoteza ce reuneşte în una singură cele două teze contrarii, care se numeşte sinteză. Iar în cazul de la hotel avem, de exemplu, teza sinuciderii; avem şi antiteza, deci ideea că s-a comis o crimă; dar avem, cu toate acestea, pe post de sinteză, faptul că a fost în acelaşi timp sinucidere şi crimă. Iată, fără îndoială, cea de „a treia cheie“ a lui Quaresma. Şi era suficient să pui astfel problema, pentru ca ea să devină, ca să zic astfel, în mod preliminar limpede. Era posibilitatea de a trata faptul ca având şi caracteristicile unei crime, şi pe cele ale unei sinucideri, iar ipoteza că putea să fie în acelaşi timp şi sinucidere, şi crimă se afla pe drumul cel bun de raţionament şi de înţelegere. Am început atunci să mă concentrez pe studiul posibilităţilor acestei ipoteze, adică această „a treia cheie“ logică a problemei.
Cum se poate întâmpla ca o faptă să fie în acelaşi timp şi o sinucidere, şi o crimă, adică o sinucidere şi un asasinat? Existau câteva, însă nu prea multe ipoteze. Cea la care m-am gândit imediat, cu insistenţa unui „presentiment“ – iar în acel moment m-am ataşat de ea amintindu-mi ce spunea Quaresma despre „presentimente“, adică ele nu sunt decât nişte raţionamente intuitive, concentrate şi sintetice –, a fost o sugestie, de natură hipnotică sau aşa ceva, care-l va fi împins pe nefericitul acela să se sinucidă împotriva voinţei sale proprii sau a gândului său de la început. Asta explica totul. Iar hipnotizatorului, începând din momentul în care el putea să aibă suficientă putere asupra nefericitului ca să-l aducă la sinucidere, probabil că îi convenea să-i sugereze, înainte ca acela să se sinucidă, o sinucidere mai degrabă prin tăierea gâtului decât altfel, căci era un procedeu ce oferea o mai mare garanţie de „succes“ decât oricare altul. Nu mi-a trecut prin cap decât o singură ipoteză, dar atunci când şi-a făcut apariţia, am fost imediat uluit de limpezimea, chiar dacă stranie (dar şi mai straniu era întregul caz) pe care ea o arunca asupra întregii afaceri.”
(Selecţie, traducere din portugheză, prefaţă şi note de Dinu Flămând. Seria de autor Fernando Pessoa, colecţie coordonată de Denisa Comănescu.)
Recomandările noastre
