Povestea e din anul 2000, pe vremea când navigam prin Mările Sudului, și are două personaje: un șef de echipaj breton și un papagal scârțâitor

M-am împrietenit zilele trecute cu un papagal. Îl cheamă Iacob, e un „Gri african”, și nu știu câți ani are. Iacob viețuiește în recepția unei clinici veterinare de pe lângă Calea Dorobanților. O duce acolo ca-n jungla din Congo. Are apă, grăunțe, mă rog, tot ce-i trebuie în afară de gagici de aceeași „marcă”. Poate de aia e și un misogin convins, că nu interacționează decât cu bărbați, singurele femei acceptate fiind doar pițigăiatele alea care îți zgârie timpanul ca o cretă pe tablă.

După ce am purtat o conversație îndelungă, în care io i-am vorbit pe limba mea și el m-a fluierat pe diverse tonuri într-a lui, l-am ademenit cu cheile de la casă și, curios, a luat-o, pâș-pâș către mine. Că de zburat nu-i prea place decât pe distanțe scurte și numai când e obligat. A coborît de pe voliera sa, și a luat-o voinicește, pas cu pas, până unde eram așezat. Nu s-a urcat direct pe nădragii mei – că nu-i țăran, ci doar un papagal – și s-a cățărat pe scaun agățând-se mai cu ciocu’, mai cu gheruțele, după care a poposit, înțelept, pe genunchiul meu drept. Moment în care am reluat dialogul până când a trebuit să plec. M-a privit așa galeș cum numai un papagal poate să se uite, sucindu-și gâtu’ la 180 de grade, ca o bufniță. Atunci mi-am dat seama că între noi s-au pus bazele unei prietenii trainice. Și tot atunci mi-am adus aminte de un alt papagal pe care l-am cunoscut mai demult în cealaltă emisferă, cea australă, acum 19 ani.

Nostromul și păsăroiul

În toamna anului 2000, mă îmbarcasem pe Matisse, un port-container cu pavilion franțuzesc, cu port de înregistrare Port-aux-Francais, din Insulele Kerguelen, și echipaj mixt româno-francez. Mă urcasem pe vapor în Auckland, în Noua Zeelandă, da’ nava venise din Panama, cu o escală la Papetee, în Tahiti. Nostromul, un breton parcă din Saint-Malo, își cumpărase un papagal cu câțiva dolari. Nu mai rețin dacă din Tahiti sau din Balboa, portul vestic al Canalului Panama, da’ țiu minte că era unul cam cât Iacob și viu colorat. Numai că, al dracu’, nu vroia cu niciun chip să dialogheze cu al nostru „bosco” – cum i se spune nostromului, adică șefului de echipaj, la vapor. De unde și prilej de miștouri la nesfârșit.

În fine, din Auckland am luat-o spre Australia, după o escală de fo trei zile la Noumeea, în Noua Caledonie. Înainte să ajungem la Brisbane, comandantul l-a chemat pe „bosco” și i-a zis că legislația australienilor e foarte strictă în ceea ce privește introducerea de animale în țara lor și că papagalu’ trebuie declarat, consultat de un medic veterinar și cazat într-un fel de carantină cât timp suntem în apele lor. Și noi aveam trei porturi de făcut: Brisbane, Sidney și Melbourne, urmând să continuăm voiajul prin Pacificul de sud și s-o luăm dup-aia spre nord-vest, cu Perth la travers tribord, către strâmtoarea Sunda, la Tanjung Priok, portul Jakartei. Pe scurt, urma să stăm navigăm căcălău prin apele australiene.

Pasagerul clandestin

Face comandantul devizul cu toate cheltuielile pe care trebuia să le achite nostromul și când îi spune ăluia că urma să-l coste fo cîteva sute de dolari americani toată distracția mai era puțin și-l lovea pe „bosco” un AVC. Cu banii ăia putea să-și cumpere un stol întreg de papagali. Atunci, ce se gândește el? După ce se strofoacă o noapte întreagă, ia decizia să transforme papagalu’ în pasager clandestin. Înainte să ne legăm la cheu și să vină autoritățile la bord ascunde păsăroiul în camera cârmei care urma să fie sigilată până după plecarea din Melbourne, fo opt-zece zile mai târziu. Îi lasă, bineînțeles haleală păsărească și un lighean cu apă și-și ia „adieu” de la zburătoarea încă nevorbitoare de grai breton.

Papagalul scârțîitor

Terminăm noi treburile p-acolo și, în sfârșit, într-o după-amiază, o punem pe drum spre Indonezia. Seara, eram adunați cu toții în careul marinarilor și ne uitam, ca băieții la o bere, la niscaiva filme cu țâțe, buci și tot felul de intromisiuni. Asta până când apare nostromul cu papagalul pe umăr. Băi, să leșinăm! Cât stătuse acolo ascuns papagalul auzise doar sunetele scoase de cele două pompe care mișcau cârma la tribord și babord. Niște zgomote absolut sinistre pe care vietatea le memorase în tărtăcuța ei și acum începuse, mândră nevoie-mare, să le reproducă. Practic, papagalul se legăna de pe un picioruș pe altul, la stânga și la dreapta, și scârțâia infiorător.

Ne-am tăvălit pe jos de râs. „Bosco” tocmai îl învățase pe mutul cu aripi colorate să vorbească. Numai că papagalul nu parlea deloc în franceză, nu bunghea nimic în bretonă și nici n-o rupea pe românește. Doar scârțîia ca o balama neunsă cu vaselină și se bălăngănea ca un metronom. Bretonul mai avea un pic și începea să plângă. Acu’ ce să facă el cu un papagal scârțâitor? Să-l dea la „baltă”, să-l bage la cratiță sau să înceapă și el să scârțâie?

Nu mai știu ce s-a ales de biata pasăre.

Alte reportaje de călătorie – și nu numai – ale autorului se află în secțiunea „Reporter de Cursă Lungă”, din categoria „Special” a Evenimentului zilei