Amintiri prețioase din lumea exilului parizian, cu bune și cu rele, pentru că, trebuie s-o recunoaștem, românii și-au purtat sâmbetele inclusiv în momentele în care (i-)ar fi ajutat să fie mai buni, mai altruiști, mai inimoși, mai patrioți. Rememorarea de mai jos, relevată de regretatul Neagu Djuvara, stă mărturie.

La 25 ianuarie 2018, moș Neagu, istoricul și fostul diplomat care ne-a descrețit frunțile (după 1989) cu poveștile sale de viață, cu șarmul și curajul de a spune lucrurilor pe nume, trecea la cele veșnice. Nu și-a dat însă sufletul până ce n-a mai petrecut, cu chiu, cu vai, încă o aniversare a Unirii de la 1859.

Evocându-l, cum o fac de ani buni în fiecare ianuarie, am răsfoit Amintirile acestui român dăruit cu 100 de ani de viață, unul mai aventuros decât celălalt, și nu m-am putut abține să nu-l pomenesc și aici. Până la urmă, de ce nu? Sunt pline canalele media de trumpiști, kimi, dinci și alte șopârle aducătoare, pare-mi-se, de clickuri. Deh, doar n-o citi românul alfabetizat despre nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade!

Sau te pomenești că ar citi? Hai să încercăm! Să-i oferim cetitorului de gazete pe telefon și altceva, poate prizează!

Veniamin nu dă bani

Cum vă spuneam, mă delectam cu Amintirile lui Moș Neagu, învelite într-un cărțoi intimidant (dacă te holbezi la copertele lui). Dacă-l deschizi însă și ai răbdare să-i descoperi comorile, devine prietenos. Mi-a reținut atenția un episod spumos consumat după abandonarea Estului de către Vest în spatele Cortinei de Fier, la Paris, orașul care-l găzduia și pe Neagu Djuvara.

Istorisind despre activitatea „Fundației Carol” în orașul de pe Sena, Djuvara aduce vorba (și) despre Mircea Eliade, unul dintre cei mai titrați membri ai generației sale scăpat din inelul strâns al comunismului românesc, intelectual care avea ambiția să-și vadă publicate în exil câteva nuvele inedite și în limba în care s-a exprimat prima oară.

O certitudine intimă

Doar că Virgil Veniamin (ce personaj alunecos!), președintele Fundației Carol, n-avea niciun chef să(-și) risipească banii din fondul rezervat publicării scrierilor de valoare pe fanteziile lui Eliade! Bine, pe Djuvara, secretar general al organizației și principal pisălog în legătură cu subiectul Eliade, Veniamin l-a expediat de fiecare dată cu un mincinos „nu mai sunt fonduri”(deși erau).

Dar să dăm curs amintirilor lui Moș Neagu: „Eliade îmi încredințase manuscrisul mai multor nuvele care ar fi putut fi adunate într-un singur volum sau să apară în două volume mai subțiri. Dorința lui de a vedea publicate aceste opere în limba română mă impresionase. Avusesem cu el lungi convorbiri, din care trăsesem concluzia (contestată de toți intelectualii români) că Mircea Eliade ținea mai mult la opera sa literară decât la lucrările științifice. Faima în Occident i-a venit, fără îndoială, de la originalitatea interpretărilor fenomenului religios, dar m-am îndoit întotdeauna că ar fi urmărit cu aceeași râvnă și sârguință cercetările și scrierile sale în acest domeniu dacă ar fi rămas în țară, într-o țară liberă, bineînțeles. Ambiția lui de căpetenie, am certitudinea intimă, era să fie mare scriitor de limbă română”.

Timiditate sau dragoste de țară?

Interesantă ipoteza lui Neagu Djuvara, dar altceva, mai amuzant, voiam să scot în evidență. „Cu toate că vorbea bine și franțuzește, și englezește - aprecia Djuvara despre Eliade -, n-a vrut niciodată să facă operă literară în altă limbă decât în limba maternă; și asta-mi pare cu atât mai interesant cu cât nu a fost, propriu-zis, un stilist, un iubitor al graiului frumos, al frazei meșteșugite, al sunetului armonios al vorbelor. Nu”. Și-acum, verdictul. Dur: „Scria cum vorbesc bucureștenii între ei la un pahar de bere”. Djuvara își întărește afirmația: „Atunci, de unde osbtinația lui de a crea numai în românește? Timiditate în fața unor limbi învățate, sau dragoste oarbă de țară? Poate amândouă, ca mai întodeauna”.

Oare cum vorbesc bucureștenii între ei la un pahar cu bere?