Asta scria geniul culturii românești într-unul dintre cele şase articole jurnalistice apărute sub titlul „Icoane vechi şi icoane nouă”, publicate în ziarul „Timpul” în anul 1877. Eminescu realizează cu o acurateţe genială o analiză sociologică a stării României acelor vremuri, care este încă de actualitate.

“Căci acest tineret s-au fost dus într-o ţară bolnavă în privirea vieţii sociale. Clasele superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de plăceri nemaipomenită în alte colţuri ale pământului, producerile sănătoase în literatură şi artă făcuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârşit orişice era mai căutat decât apa limpede şi răcoritoare de izvor. Apă ca parfum, apă cu zahăr, apă cu migdale, apă cu otravă, tot ce pofteşti, numai apă de izvor nu”.

Mă străduiesc să urmăresc ce schimbări au loc în sfera culturală, iar dintre noutățile apărute în presa scrisă în ultimă lună, câteva îmi provoacă o stare de neliniște.

Cotidianul Le Figaro a publicat o anchetă care atrage atenția asupra substituirii cifrelor romane cu cele arabe, în contextul în care tinerii francezi, dar și turiștii nu mai sunt capabili să perceapă sensul simbolurilor grafice preluate din alfabetul latin. Mai multe muzee din Franța au renunțat, astfel, la utilizarea numerației romane. Valer Rus, membru în consiliul director al Rețelei Naționale a Muzeelor din România, crede că analfabetismul științific începe să prindă contur și în România. Muzeul Piatra Mureșenilor din Brașov a recurs la adoptarea unei astfel de măsuri fiindcă tinerii nu mai știu a deosebi cifrele romane de cele arabe.

În noua dimensiune a “progresului”, atitudinea negativă și violența îndreptate împotriva trecutului și a memoriei colective nu numai că prind contur, însă se intensifică extrem de rapid. Potrivit presei britanice, muzica clasică este considerată de către unii “prea colonială”, iar Beethoven și Mozart sunt “în complicitate cu supremația albă”. Activiștii “woke” etichetează matematica drept „rasistă”. Totul pare o absurditate, iar cu cât mă gândesc mai des la realitatea acestor lucruri, intru într-o oarecare panică. Trăiesc, însă, cu speranța că viitorul va arăta bine și ne vom adăpa la “apă de izvor”, deși în sinea mea știu că e o minciună.

ONU a adoptat recent un “Comentariu” cu privire la drepturile copiilor în mediul digital. Minorii se pot bucura de dreptul de a accesa și de a petrece timp în sfera digitală, fără a fi opriți sau controlați. Adulții trebuie să le permită acest lucru, ba mai mult decât atât, trebuie să înțeleagă ei înșiși cum funcționează noua tehnologie și să protejeze copiii – dar nu de sfera digitală, ci de informațiile nocive promovate online.

Primul telefon mi l-a cumpărat tata la 14 ani. Eram în culmea fericirii, mă simțeam “în rând cu lumea”. Deși se străduia să-mi explice că dispozitivele acestea electronice vor stârpi frumusețea sufletului omului, eram prea sedusă de ideea de “libertate”, de viteza imaginii și a fluxului de informații sub verdictul cărora se află lumea virtuală. Conștientizez astăzi că tata avea dreptate și că noi, tinerii, plătim, pentru asta, un preț mult prea scump. Am înțeles că un profil în lumea virtuală, fie că expune date reale sau codificate, creează o lumă paralelă, iar omul nu se poate conecta la ambele. Imaginea televizată, relațiile online, toate simt că ne conduc în piața statului planetar, locul în care putem interacționa pe orice segment al vieții cu orice om din lume. A lua legătura cu orice persoană, a accepta orice fel de legătură, chiar și fals afectivă deschide calea către o lume plină de promiscuitate. Cel de departe este aproape, însă cel de aproape ne devine străin. Deși nu ne putem lipsi totalmente de sfera digitală, trăim o criză care ne lovește din plin. Piața digitală se proliferează și capătă dimensiuni tot mai ample. Ne paște amenințarea și deja suntem, în mare parte, răpuși de acest flagel al lumii virtuale. Consistența relațiilor familiale și reale ne-ar putea îndepărta de pericolul lumii virtuale, însă prioritatea nu mai este lumea offline. Asistăm probabil la cea mai nesănătoasă asceză.

Plecăm dintr-o zonă abstractă și ne îndreptăm spre o zonă figurativă, tot timpul ne uităm la poze și filmulețe pe Facebook, YouTube și Instagram, iar comunicarea se îndepărtează de real, omenesc, de semnificație și sens. Acestea sunt realitățile pe care noi, tinerii, le trăim zi de zi, fie că vrem să recunoaștem sau nu, iar situația pare că se va agrava. A devenit natural să folosim emoticoane în locul cuvintelor. Ne este dificil să ne exprimăm sentimentele prin articularea propriu-zisă a graiului. Oare ce “curente” străbat văzduhul minții noastre? În tot multicoloritul înșelător al societății, cine suntem? Nu ne-au plăcut normele – acum trăim fără ele. Tăvălugul informațiilor ne face să fim toți o apă și-un pământ, însă promite “libertate”, care în sine nu reprezintă decât un egoism marcant, o iubire de sine exagerată.

Am început să nu suportăm critica. Trăim o etapă caracterizată de lichiditate și relativism; nimic nu mai are formă, valorile adevărate dispar. Relativismul, însă, vine la pachet cu o toleranță nesănătoasă – o așa-zisă libertate deplină pentru toate spiritele.

În loc să învățăm lucruri frumoase, ne-am “pus aproape toţi pe politică, să aflăm adică şi să descoperim cum se fericesc neamurile şi cum se pun la cale ţările (…) şi, cu capul gol şi punga item, ne-am întors rânduri-rânduri în ţară, ca să punem (vârstnicii) la cale”, scria Eminescu în ziarul “Timpul”. “Această tinerime veselă şi uşoară trăieşte în România şi se trezeşte în Franţa, trăieşte într-o ţară săracă şi au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franţa, are trebuinţe de milionar şi bani mai puţini decât cinstita breaslă a ciobotarilor din acele ţări. Acest tineret, ce se caracterizează prin o rară lipsă de pietate faţă cu nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoşeşti, (…) măsurând oamenii şi împrejurările cu capul lor strâmt şi dezaprobând tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier cu care i-a-nzestrat răutăcioasa natură, acest tineret, zic, vine la noi cu pretenţia de a trece de-a doua zi între deputaţi, miniştri, profesori de universitate, membri la Societatea Academică, şi cum se mai cheamă acele mii de forme goale cu care se-mbracă bulgărimea de la marginele Dunării!”. Dar, cine îl mai citește azi pe Eminescu, devenit între timp ”scheletul din dulap” al Literaturii Române?

Capacitatea noastră de a interpreta logic faptele scade, o simt pe propria piele. Acționăm înainte de a gândi, sub impulsul stimulilor externi. Avem acces oricând la o bogată cultură, însă suntem pasivi și inconștienți față de valoarea acesteia. Ne pierdem identitatea. Aceștia suntem, cu excepțiile care doar confirmă regula.

Credința este singura măsură reală a sănătății unei națiuni, singura expresie reală a subconștientului său. Sunt unul dintre acei tineri care cred în spiritul valorilor creștine în care am fost crescuți, dar observ cu tristețe o îndepărtare a tineretului de Biserică în favoarea unei spiritualități eclectice. Suntem departe de Dumnezeu și de valorile morale propovăduite de dogma creștină. Sub influența unor noi teorii care iau amploare în ultimul timp, ne-am atribuit statut de dumnezeu. Ne bazăm pe puterea noastră de a atrage, prin așa-zisa “energie pozitivă”, anumite lucruri în viața noastră și uităm că în spatele lor există Divinitatea. Spiritualitatea este astăzi asociată cu filosoful Osho, exerciții de meditație, yoga și altele. Devine uneori anacronic să spui că frecventezi, tânăr fiind, biserica.

Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, sublinia în acest sens lipsa experienței spirituale personale cu Divinitatea, dar și starea de nepăsare pe care o manifestăm față de deprinderile religioase care ne-au fost de altfel predate de la o vârstă fragedă, în școli. Câteva versete din cadrul celei de-a doua epistole ale Sf. Apostol Petru caracterizează foarte bine starea noastră, a tinerilor aflați în dependența și angoasa dată nu de posibilitățile practice de utilizare a online-ului, ci de ispitirea poftelor naturii noastre decăzute – omul devine robul lucrurilor de care este biruit: “iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui.”