S-au împlinit, în prima săptămână a acestei luni, 202 ani de la nașterea lui Mihail Kogălniceanu (6 septembrie 1817, Iași – 1 iulie 1891, Paris), „mastermind-ul fondării și emancipării statului român modern”, prilej de (re)aducere la lumină a unui articol extraordinar.

În suplimentul literar al revistei sale Alăuta românească (nr. 1, 1 iulie 1838 și nr. 5, 1 septembrie 1938) junele Kogălniceanu publica o adaptare personală după o recentă schiță în limba germană (apărută la Berlin) a satiricului rus Tadeu Bulgarin (Filosofia vistului. Scrisă de un rus, specie a naturei). Atacurile antirusești ale lui Mihail Kogălniceanu lansate aici îl determină pe consulul Carol de Kotzebue să intervină la domnitorul Mihail Sturza, în care unii l-au identificat pe tatăl natural al lui Mihail Kogălniceanu, pentru a suprima Alăuta… (autorul, ascuns în spatele pseudonimului Klmn, va fi descoperit de Gh. Asachi, denunțat de el și închis pentru o lună) – dezvăluie criticul literar Paul Cernat într-o evocare remarcabilă a omului de stat.

Tînărul subversiv ia partea jocului de whist („vist”) – menționează în continuare Paul Cernat – în care vede o chintesență a spiritului occidental („Cu dreptate Apusul poate să se mîndrească de aflarea vistului”), în vreme ce șahul („eșecul”), singurul comparabil („potrivit”) cu acesta, definește filosofia morală a Răsăritului:

Vistul este, dacă cineva vre, jocul cel mai simplu, dar totodată și cel mai înțălept, cel mai greu și cel mai nobil dintre toate jocurile de cărți; un joc care poate fi potrivit cu eșecul, pentru care împărații Răsăritului trimitea solii cu pompă în depărtatele și necunoscutele țări ale Indiei și se făcea vestiți în istorie, pentru că arăta lumei un mijloc `de a petrece vremea fără de a jîgni binele obștesc`; și în aceasta e cea mai înaltă înțălepciune a tuturor așezămînturilor ominești: lucru principal este de a opri oamenii ca să întrebuințeze rău ceasurile de odihnă. Și literatura n-are alt scopu. La Răsărit eșecul și poezia, la Apus vistul și poezia – iată ce păzesc moralul și buna orînduială. O, vai!, o, vai! Pentru ce poezia propovăduiește atît de des învățături nepriincioase și stricăcioase! Vistul, dimpotrivă, ține în liniște popoarele cele mai rebele.”

Imediat, concluzia (speculativă):

Interesant: șahului (ca și, într-o măsură chiar mai mare, whistului) i se atribuie un înalt rol geopolitic civilizator, prin analogie cu literatura – al cărei caracter „eretic” o face, totuși, inferioară moral. Poate de asta Mihail Kogălniceanu nici nu s-a ținut prea mult de ea. Produs britanic („din țara unde s-au aflat legile atracției, logaritmele, caloși de gummi elastic…, puternica tărie a aburului, învățătura cicloforiei sîngelui, biftecul și drumurile de fier”), whist-ul înseamnă „în limba englizească un cuvînt de strigare și vre să zică: taci! Și, într-adevăr, cea mai adîncă tăcere este condiția de căpetenie a vistului și pre idealul împlinirei omenești.” Pro-occidentalul Kogălniceanu îl pune în rînd cu alte cuceriri ale civilizației și tehnicii Apusului, combătînd ideea că acest joc de cărți în patru ar omorî „puterile duhului” – notează Cernat.

Ultima tușă: „Un secol mai tîrziu, șahistul Mihail Sadoveanu (care se mutase din 1918 în casa lui Kogălniceanu din Iași, locuită o vreme și de George Enescu) răstoarnă perspectiva, pledînd, în Soarele în baltă…, cauza șahului și a înțelepciunii Orientului. Vorba rabinului din Buhuși: amîndoi Mihailii aveau dreptate.

Te-ar putea interesa și: