Egiptul este din nou scena unor revolte de stradă sângeroase, soldate în ultimele zile cu 22 de victime. Străzile egiptene arată la fel ca în februarie, când protestele au dus la căderea preşedintelui Hosni Mubarak.

De data aceasta, egiptenii cer ca armata să renunţe la putere, cu doar o săptămână înaintea alegerilor parlamentare, programate pe 28 noiembrie.

"Armata nu e cu noi"

Din nou, ca în februarie, analiştii egipteni văd similarităţi cu România. Dacă atunci ei spuneau că Egiptul trecea printr-o revoluţie precum cea română din 1989, acum Piaţa Tahrir a acestor zile este asemănată cu Piaţa Universităţii din anii '90, în timpul mineriadelor.

Jurnaliştii egipteni pun semnul egal între minerii români, neocomuniştii de după '89 şi forţele de ordine egiptene, pe fondul unei scene politice departe de a se fi împrospătat cu adevărat după revoluţia din februarie. "Factorul comun în România şi la noi este că principalii jucători, după revoluţie, au fost persoane din vechiul regim. La dumneavoastră, liderul care a dominat anii '90 a fost un vechi membru al regimului Ceauşescu", consideră Yehia Ghanem, de la ziarul "Al Ahram". Este tocmai ceea ce reclamă protestatarii din Piaţa Tahrir: reminiscenţe ale regimului Mubarak, adică armata.

Revoluţia continuă

În Piaţa Tahrir, protestatarii spun că revoluţia nu s-a terminat, pentru că doar Mubarak a căzut în februarie, însă regimul nu s-a schimbat, o dictatură a fost înlocuită cu alta, practicile armatei, susţin demonstranţi, sunt la fel de represive, aparatul poliţienesc funcţionează la fel de bine şi fără Mubarak iar Consiliul Suprem al Armatei încearcă să obţină o constituţie confortabilă, care să ţină armata departe de controlul popular.

Protestatarii sunt revoltaţi de insistenţa armatei ca avantajele de care se bucură militarii, de la servicii medicale la scutiri de taxe, sa fie păstrate. Şi politicienii egipteni reclamă faptul că în propunerile constituţionale, în bugetul ţării, cel al armatei ocupă cel mai important loc dar este alăcuit misterios, fără control parlamentar, fără supervizarea celor aleşi când vine vorba, de exemplu, despre achiziţii de armament.

Ce fac Fraţii Musulmani

Primul protest de amploare a fost organizat pe 18 noiembrie de Fraţii Musulmani, care, însă, în ultimele zile s-au retras din prim-plan, lăsând vizibil pe linia de front a demonstraţiilor partidul salafist Al Nour şi partidele, predominant seculariste, formate din mişcările de tineret care au pornit revoltele din primăvară.

Fraţii Musulmani încearcă să proiecteze imaginea unei forţe politice moderate, care se opune tendinţelor autoritare ale armatei, dar nici nu vrea să se plaseze ca duşman clar al acesteia de teama represaliilor. Sameh Makram Ebeid, de la partidul liberal Wafd avertizează că în lipsa unor partide seculariste puternice, Fraţii Musulmani sunt, de fapt, marii jucători în Egiptul post-Mubarak: "Fraţii Musulmani şi-au tot schimbat pielea politică. Acum, cea mai nouă pe care o poartă la vedere este de partid care spune că vrea guvern civil dar cu o bază religioasă, ceea ce pentru naivi sună bine, dar la o analiză mai profundă e clar că vorbesc despre un guvern religios şi un stat religios" susţine Sameh Makram Ebeid.

Liberalii, în pat cu armata

În schimb, pentru analistul Mohamad  Bahmad, nu islamiştii sunt un pericol, în condiţiile în care, spune el, protestele actuale  au izbucnit din cauza propunerilor constituţionale care scot aramata de sub control popular, făcute de un reprezentant al partidului Wafd liberal.

"Dacă islamiştii şi liberalii nu reuşesc să ajungă la o înţelegere, la un modus vivendi, mai probabil decât un regim controlat de islamişti este un  nou regim autoritar, format printr-o alianţă între armată şi aşa-numiţii liberali" consideră Mohamad Bahmad. El susţine că acest scenariu ar fi şi în interesul puterilor occidentale şi al Israelui, pentru că acestea se conving, pe măsură ce Egiptul  nu dă dovadă că e capabil să ajungă la o stare de echilibru, că premisa valabilă în Europa de Est şi Balcani potrivit căreia democraţia aduce stabilitate, nu se aplică şi în Orientul Mijlociu.

Bahmad susţine că, în continuare, Europa, SUA şi Israelul ar prefera ca partener de dialog armata în cazul Egiptului, pentru că alegerile democratice deschid tuturor calea spre spaţiul politic, inclusiv mişcărilor militante islamice, care ar putea închide uşa în nas intereselor economice occidentale şi s-ar orienta spre China.