Dacă cineva te-ar fi întrebat înainte de naștere unde vrei să te naști și ai fi spus ”în România”, accept, puteai fi mîndru sau nu de alegerea ta. Dar așa, singurul sentiment pozitiv pe care îl poți avea în legătură cu românitatea ta este să mulțumești lui Dumnezeu că te-a făcut ceea ce ești, dacă nu cumva îți vine mai degrabă să crezi că  a fi român e o neșansă.

Sentimenul de mîndrie națională este legitim numai dacă ai făcut ceva pentru națiunea ta. Altfel, e vorbă degeaba. Ai de ce să fii mîndru cu ceea ce ai construit tu. Cu ceea ce fac sau au făcut alții, poți fi fericit sau nu, poți fi mulțumit sau nu, dar mîndru, totuși, nu. Dacă ai sentimentul că ai contribuit cu ceva națiunii tale și ești mulțumit de ce a ieșit atunci, da, fii mîndru. Este, de fapt, singura variantă în care mîndria este pe deplin legitimă și admirabilă ca atare. Mîndria sportivului român care ajunge campion mondial sau mîndria artistului român care marchează arta sa în lume sau mîndria profesorului care vede că elevii care i-au trecut prin mînă vorbesc bine limba română ani mulți după ce au terminat școala sau mîndria medicului care vede pe stradă vioi și surîzător pe cel care i-a venit într-o noapte pe targă, zvîrcolindu-se în pragul morții sau mîndria constructorului român care a făcut un drum, un pod ori o cișmea – asta este adevărata mîndrie că ești român. În acest sens și numai în acest sens îmi doresc să trăiesc într-o Românie plină de oameni mîndri că sînt români. Episodul de hărnicie și de competență este obligatoriu înaintea clipei de mîndrie. Cred în mîndria lucrului bine făcut – singura mîndrie care te înalță nu doar în ochii tăi, ci și în ochii celorlalți.

În România vieții mele a fost și este oarecum stînjenitor să spui că ești mîndru că ești român. Mai întîi, pentru că niște obraznici dezgustători, ei  înșiși produse ale poporului român, de la N. Ceaușescu la Vadim Tudor și la V.V.Ponta, își țipau mîndria de români, încît apărea teama legitimă că dacă spun și eu la fel înseamnă că sînt ca ei. Or, chiar cu prețul ratării sentimentului național, refuz să fiu ca ei! Apoi, am reticențe să fiu mîndru că sînt român și pentru că  mi se pare că e mult mai potrivit să-mi trăiesc românitatea  cum și-au trăit-o modelele mele: Caragiale, Brâncuși, Enescu, Monica Lovinescu,  Andrei Pleșu. Prefer românitatea ca problemă de viață, ca tensiune creatoare și neliniște etică, decît românitatea pieptului bombat, a lozincii electorale și a televiziunii Antena 3. Nu în ultimul rînd, cred mai degrabă în mîndria care se citește în ochii cuiva și nu în mîndria care se strigă. Acum veți înțelege de ce nu pot spune că sînt mîndru că sînt român, dar că vreau să fiu mîndru că sînt român.