Așa scria jurnalista Alice Gabrielescu în partea a doua a raitei sale printre bogații Bucureștilor, articol publicat în Realitatea Ilustrată din 13 iulie 1933, sub titlul „O anchetă printre bogați”:

Să baţi neinvitat la uşa unei perechi, după trei luni de la nuntă, nu poate fi indiscreţie, pe timpurile acestea de viteză. Prin rotogolul de cristal săpat în placatul gros al uşii, simt totuşi un ochiu nebinevoitor îndreptat asupra profilului meu.

Mă întorc de trei sferturi, ca să nu fie vreo confuzie. Într’adevăr, uşa se deschide şi o primire sgomotos-veselă mă reconfortează.

— Draga mea, credeam că-i dela croitoreasă… Îţi place la mine? Am pat’-u camere, toate cu mobilă nouă. Aşa-i că-i frumos? Numai bucătăria n’am aranjat-o încă. Baia e splendidă… Mâncăm în oraş. Lui Jean îi place viaţa asta de „garçon”. Şi mie! Draga mea, sunt aşa de fericită…

Mă răstorn într’un fotoliu cubist care aproape mă dă peste cap.

E tocmai fraza pe care o aşteptam şi am bucuria anticipată şi plină a unei anchete reuşite. (Fericirea prietenei mele, bineînţeles, nu mă priveşte).

— Dacă ai şti ce fericită sunt…

Figura ei lunguiaţă, fină, stilizată, cu negrul, roşul şi albul, savant plasate, nu are o expresie concordantă cu fraza. Ma feresc, ca de o groapă în pavaj, să întreb ceva, dar prietena are sufletul prea plin.

— Aşteptăm şi pe tata, de la ţară, să-mi aducă bani. De când m’am măritat, numai chiria mi-a plătit-o. Cincizeci de mii un semestru, şi vezi ce strâmt e. Mobila e pe datorie. Ştii ce m-am speriat adineaori că e croitoreasa. Mai am să-i dau opt mii şi e de o insistenţă… scârboasă. Jean plăteşte masa şi distracţiile, mai mult nu poate din douăzeci de mii.

— Dar zestrea ta, moşie, vie, nu?

— S’a vândut prost recolta, zice tata. Dar eu nu vreau să ştiu.

Asa n’o pot duce. La ce m ’am măritat, dragă Doamne, daca n am bani destui pe mână. Îmi vine să plâng, iartă-mă. N-avem amândoi decât un singur automobil. Când unul iese, celălalt e condamnat acasă. Asta-i viaţă?

La uşă sună. Prietena tresări, plecă să deschidă. Şi din vestibul răsbătu vocea neobosită.

– Jean, n’ai întârziat cumva? Cât e ceasul? A venit o prietena la mine, şi nu ştii ce m ’am speriat că e croitoreasa.

— Iar, Mimi! făcu gros, Jean….

— Ce să fac? Trăesc cu groaza asta. Vrei tu sa-mi faci o plăcere? Haidem la un cinematograf, şi pe urmă să supăm undeva la Şosea, să ne mai ameţim, zău. Acum nu mai mergem la masă şi făcem economie.

Am avut senzaţia netă că Jean a înghiţit în sec, ca unul caruia ii e poftă de sarmale şi i se dă îngheţată. N’am prelungit vizita după saluturile de rigoare…

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric