În ultimii ani ai regimului lui Ceauşescu conducerea Miliţiei emitea în serie tot mai multe ordine şi dispunea tot mai multe măsuri care reglementau strict diversele aspecte ale activităţii, îngrădind la maximum libera iniţiativă şi creativitatea cadrelor. Unele dintre acestea frizau chiar absurdul.

Generalii Nuţă, şeful suprem al Miliţiei şi Mihalea, adjunctul său, poreclit Omul Negru, deveniseră spaima ofiţerilor şi subofiţerilor de miliţie, orice contact cu aceştia putându-se solda cu măsuri disciplinare, de la zile de arest, în cele mai fericite cazuri, la mutarea într-un judeţ îndepărtat de locul de domiciliu (foarte frecventă) ori trecerea în rezervă. Nu era exclusă nici arestarea şi trimiterea în judecată cum a fost cazul unor ofiţeri de economic de la Prahova, parcă, pentru că într-unul dintre obiectivele aflate în responsabilitate se produsese o explozie soldată cu victime.

Ofiţerilor li s-a imputat neglijenţa în serviciu deoarece nu luaseră măsurile necesare pentru prevenirea acelui eveniment. Sau cazul lui Fănică Băcănoiu de la Serviciul Economic din Dolj care nu s-a prezentat la Şcoala de subofiţeri Slatina unde fusese mutat fără acordul său. Cu toate că acesta făcuse raport în care explica motivele de ordin familial care impuneau prezenţa sa în Craiova, datorită cărora nu se putea prezenta la noua unitate, raportul nu a fost luat în considerare iar ofiţerul a fost trecut în rezervă, trimis în judecată şi condamnat la închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare.

Popa Vişinel de la Serviciul Circulaţie al miliţiei doljene, căpitan sau maior pe atunci, în timp ce era ofiţer de serviciu pe unitate a fost sunat de generalul Nuţă şi întrebat unde este colonelul Langa, şeful Miliţiei judeţene, deoarece l-a sunat în birou şi nu răspunde. Popa Vişinel a răspuns că este plecat în teren, cu probleme de agricultură. Pe atunci, camera ofiţerului de serviciu era şi anticameră a cabinetului şefului miliţiei.

Cabinetul mai avea însă o intrare, din hol, printr-o cameră de odihnă, amplasată în spatele acestuia, prevăzută cu toaletă proprie. Uşa spre hol era de regulă incuiată, cheia fiind la şeful miliţiei. Când Popa Vişinel a vorbit cu generalul Nuţă, spunându-i că şeful miliţiei e în teren, Langa era în cabinet, unde intrase prin spate, fără a trece prin camera ofiţerului de serviciu, aşa că Vişinel nu ştia că se întorsese. La câteva minute de la convorbire, colonelul Langa a ieşit din cabinet şi l-a întrebat ce s-a întâmplat în lipsa lui.

Popa Vişinel a răspuns că l-a căutat generalul Nuţă, omiţând să-i raporteze unde i-a spus că se află. Şeful a intrat în cabinet şi l-a sunat pe general care l-a întrebat unde a fost în urmă cu câteva minute.  - Am fost până la popotă, i-a răspuns colonelul Langa. - Cum? - a izbucnit Nuţă. Un simplu căpitan îşi bate joc de mine? Îşi permite să mă mintă? Până seara, un colectiv de ofiţeri de la IGM a sosit în unitate, l-au scos pe Vişinel din serviciu şi i-au efectuat control de fond. Verificând la cadre, au constatat că în urmă cu vreo zece ani, pe când era prospăt ofiţer, Popa Vişinel fusese sancţionat cu mustrare. Element necorespunzător, au concluzionat bucureştenii, iar a doua zi ofiţerul a primit ordinul de mutare la Miliţia judeţului Botoşani!

Ofiţerii cu funcţii de conducere (comandanţi, locţiitori, şefi de servicii) care participau la convocări de analiză ori de pregătire profesională la Bucureşti nu erau siguri la plecare, că se vor mai întoarce la unităţile de care aparţineau. Pentru neajunsuri relevate în materialele de analiză şi bilanţ, ori chiar pentru motive minore uneori, Mihalea dispunea de la prezidiu, unde era flancat de şeful cadrelor, mutarea celui considerat vinovat la o unitate din cealaltă parte a ţării. A doua zi, cel nominalizat trebuia să se prezinte mai întâi la noul loc de muncă, de unde trebuia să se învoiască pentru a se întoarce în localitatea de domiciliu, să-şi predea lucrările şi cazarmamentul şi să-şi rezolve problemele legate de mutarea familiei. Vă daţi seama ce complicaţii se iveau. Altă locuinţă, mutat mobile, găseşte alt serviciu pentru soţie, alte şcoli, alţi colegi, alţi prieteni pentru copii. O neasemuită distracţie.

Aflat la o convocare, maiorul Gheorghe Boabă, şeful Serviciului Cazier şi evidenţă operativă a fost chemat cu agenda la prezidiu, pentru că generalul Mihalea a avut impresia că nu este atent la ce spunea el. Întrucât în agendă nu era consemnată ultima sa frază, generalul a ordonat mutarea ofiţerului într-un alt judeţ. Tot din nordul ţării!

Maiorul Mihai Tâmburescu, şeful Serviciului Cercetări Penale, un excelent profesionist, a fost promovat în funcţia de adjunct al şefului Miliţiei judeţului Alba. Pentru că a refuzat numirea, dorind să rămână în Craiova unde doar ce-şi renovase cu eforturi financiare apartamentul, pe care, plecând, ar fi fost nevoit să-l predea altcuiva, a fost trecut imediat în rezervă. Pe stadionul 23 August, cel mai mare stadion al tării (80 000 de locuri), unde se desfăşurau cele mai importante competiţii, precum şi manifestările finale ale Daciadei (competiţie ce reunea tineri sportivi din toate localităţile patriei) şi Cântării României (competiţie artistică asemănătoare, ca amploare) la care participau conducerea de partid şi de stat, în frunte cu nepreţuita familie, generalul Mihalea ordonase să i se amenajeze o cabină asemănătoare cu turnul de control al unui aeroport.

De aici urmărea şi conducea personal măsurile de ordine la cele mai importante manifestări cultural sportive. Cadrele din dispozitivul de pe gazon aveau ordin să stea cu spatele la teren, pentru a supraveghea publicul. Din turnul său de control, dotat cu o puternică lunetă, Omul Negru işi supraveghea dispozitivele. Când sesiza o neregulă, un nasture descheiat la veston, o cravată strâmbă, o caschetă mai pe ceafă ori o atitudine necorespunzătoare, recte unul care trăgea cu ochiul şi la ce se întâmpla pe teren, Omul Negru îi ordona lucrătorului de criminalistică ce-l însoţea, să-l filmeze şi fotografieze prin teleobiectiv pe cel în cauză. A doua zi, la analiza măsurilor de ordine la care participau cadrele cu funcţii de conducere din capitală, pe un ecran erau proiectate imaginile respective. Şefii lucrătorilor imortalizaţi se ridicau şi raportau cine sunt aceştia, gradul, numele, prenumele şi locul lor de muncă, iar Mihalea ordona măsuri disciplinare. Cei de la cadre le notau conştiincios şi le puneau în aplicare. Vremuri de teroare, pur şi simplu.

Multitudinea de ordine şi dispoziţii emise, de care vorbeam la începutul articolului, îţi lăsau extrem de puţină libertate de mişcare întrucât, încorsetat practic, puteai greşi frecvent, încălcând vreun articol dintre numeroasele şi atotprezentele reglementări. Întrucât comanda I.G.M.- lui constatase că unele cadre fuseseră implicate în accidente de circulaţie conducând autoturisme care nu le aparţineau, a fost emis un ordin potrivit căruia personalul Miliţiei nu avea voie să conducă alte autoturisme în afara celor proprietate personală, înmatriculate pe numele lor. Cu excepţia celor încadraţi pe funcţii de conducător auto, bineînteles, care conduceau autoturisme de serviciu.  De menţionat că ofiţerii şi subofiţerii de miliţie aveau toţi permis de conducere auto, obţinut în şcoala militară, a cărei curriculă prevedea acest lucru. Întrucât, pe atunci, încadrările din sursă externă erau extrem de rare, limitându-se practic la specialişti a căror pregătire nu era asigurată de şcolile MAI (doctori, economişti, ingineri mecanici, etc.) putem spune că toţi miliţienii erau şi conducători auto.

Problema însă era procurarea autoturismelor care, pe lângă faptul că erau extrem de scumpe pentru buzunarul unora ca noi (peste 70 000 lei la un salariu de circa 2 000 lei tinerii ofiţeri) erau şi foarte rare, achiziţionarea unuia presupunând plata unui avans substanţial, urmată de înscrierea pe o lungă listă de aşteptare, aşteptare care putea dura ani de zile. Se vindeau doar autoturisme româneşti, puţine faţă de cerere, prioritatea producătorilor fiind exportul! Ei, şi în aceste condiţii, cei care aveau posibilitatea, mai conduceau autoturismul socrilor, părinţilor, iubitei, ori al vreunui prieten. Bine ales şi verificat, să nu aibă cumva probleme cu organele ori să se afle în evidenţele operative ale acestora.

În bazele de date referitoare la persoanele pretabile ori suspecte de comiterea unor fapte de competenţa organelor, mai exact. Văzând generalii de la Bucureşti că şi după emiterea acestui ordin încă se produc evenimente în care sunt implicaţi ofiţeri şi subofiţeri de miliţie aflaţi la volanul unor autoturisme împrumutate, au strâns şi mai mult şurubul, emiţând un alt ordin care impunea ridicarea până la un anumit termen a permiselor de conducere ale cadrelor care nu au autoturisme proprietate personală, urmând ca acestea să fie păstrate în fişetele şefilor ierarhici de un anumit nivel. Să nu aibă împricinaţii ce prezenta la un eventual control. 

Într-una din zilele premergătoare termenului de finalizare a acestei măsuri, ofiţer cu învăţământul fiind, deci om bun la toate, un fel de moaşă comunală a comenzii unităţii, mă aflam în biroul locţiitorului şefului milţiei, care avea în coordonare şi problematica siguranţei rutiere. Cel despre care am mai vorbit în articolele precedente, venit de la alt judeţ. Lucram împreună la un material de analiză, când intră în birou maiorul Fulger, şeful Serviciului Criminalistic.

- Ce-i, George, care este problema? – îl întreabă locţiitorul. - Am venit să vă aduc permisele de conducere ale cadrelor serviciului care n-au maşină personală. - Aha! Şi sunt toate, le-ai adus pe toate? - Lipseşte doar al lui Florescu Dumitru, care este în concediu medical. - Cheamă-l la servici, şi spune-i să-ţi aducă permisul. Trebuie să executăm ordinul în termen! - Dar este bolnav, tovarăşe locotenent colonel, e în concediu medical! - Şi ce dacă! Suntem militari! Cheamă-l la servici! Apoi, pe un ton părintesc: - Băi, George, nu trebuie să ai încredere în subordonaţi! Ţi-o spun ca un frate mai mare, că eşti mai nou în funcţii de conducere. Subordonatul e parşiv, e în stare de orice pentru a trage chiulul şi a nu executa ordinul.  Revenind apoi la tonul de dinainte: - Spune-i că are o jumătate de oră să se prezinte cu permisul! - Am înţeles, spune Fulger şi iese din birou. După un timp se deschide iarăşi uşa şi intră George Fulger cu Doru Florescu. Acesta din urmă nu arăta deloc bine, era răvăşit, transpirat, cu ochii injectaţi, nasul roşu, sufla greu, sacadat … Absorbiţi de lucru, nu observasem dacă se încadraseră în jumătatea aia de oră! - Ei, tinere, ai adus permisul? - îl întreabă locţiitorul. - Nu l-am adus, tovarăşe comandant! Permisul nu este la mine, este în torpedoul maşinii socrului meu. Doru era unul dintre indisciplinaţii vizaţi de ordin, conducea frecvent maşina socrului său, cu care locuia practic împreună, având apartamente învecinate, cu un perete comun, pe acelaşi palier.

- Păi şi de ce-ai venit fără el? Trebuia să te duci la el la servici şi să-ţi iei permisul. Să vii cu el aici! Apoi, către Fulger: - Vezi, George, se confirmă, conduce maşina altuia! Altfel, ce-ar căuta permisul lui în torpedoul lui socru-său? Ehei, nu de fraieri dau cei de la Bucureşti ordinele astea! Apoi, din nou, către Florescu: - Mergi imediat la socru-tău la servici sau, dă-i mai bine telefon să vină aici cu permisul! - Nu poate să vină, domnule colonel. Socru-meu nu este în oraş! Este în staţiune, la Herculane! - Vezi, George, ce ţi-am spus eu? Subordonatul e parşiv, încearcă să ne ducă cu preşul! Apoi, către Florescu:  - Şi la ce hotel stă în Herculane? Că verific, să ştii, nu ne duci tu pe noi! - Nu ştiu, că abia azi dimineaţă a plecat! - A-ha-haaaaa, vezi, George? Lasă, puiule (către Florescu), că aflăm noi! Acuşi aflăm, ce crezi tu? Şi pune mâna pe telefonul scurt iar când răspunde operatoarea cere să-i facă legătura cu şeful miliţiei din Herculane. Şeful din Herculane era un băiat tânăr, de treabă, căpitanul Călina, îl cunoşteam de când eram ofiţer operativ, colaborasem la soluţionarea unui caz.

După ce îi răspunde Călina, locţiitorul, care în prealabil îl întrebase pe Doru Florescu cum îl cheamă pe socru-său apoi îi ceruse datele de stare civilă de la evidenţa populaţiei, îi spune:  - Tovarăşe comandant, sunt cutare şi cutare, locţiitorul şefului Miliţiei judeţului Dolj. Avem şi noi o rugăminte la dumneavoastră. Să verificaţi dacă pe raza de competenţă se află ...., şi-i dă datele de stare civilă ale domnului Buzatu, socrul lui Florescu. Iar dacă se află, să ne spuneţi şi nouă la ce hotel este cazat.

După care închide. În timpul ăsta, George Fulger şi Doru Florescu stăteau în picioare, lângă uşă, nu fuseseră invitaţi să ia loc, deşi în faţa biroului, lângă perete erau câteva scaune ori nişte fotolii de pluş albastru, nu mai reţin exact. Locţiitorul era la biroul său, iar eu în faţa biroului, la o măsuţă rotundă. Nu mai ştiu dacă fotoliile de pluş erau la măsuţă iar scaunele lângă perete, ori invers, scaunele la măsuţă şi fotoliile la perete. În sfârşit, n-are importanţă, esenţial este că ar fi avut unde să stea, dacă ar fi fost invitaţi. După vreo zece minute, sună scurtul. Era Călina, care a confirmat că cel în cauză este pe raza staţiunii, comunicând şi hotelul la care este cazat. La care locţiitorul:

- În cazul ăsta, rugămintea noastră, domnule comandant, ar fi să trimiteţi un băiat de-al dumneavoastră la hotel, să ia legătura cu omul nostru şi să vadă dacă are în torpedoul maşinii un permis de conducere pe numele Florescu Dumitru. În caz afirmativ, să i-l ridice şi vă rog să-l puneţi într-un plic şi să mi-l trimiteţi urgent, mie personal, prin poşta specială! - În regulă, aşa o să facem, i-a răspuns Călina. S-ar putea însă să mai dureze. Prima treabă a mers repede, că am verificat telefonic la biroul de cazare al staţiunii, dar ceea ce-mi cereţi acum s-ar putea să dureze, poate nu-l găsim la hotel, poate e la proceduri, poate în baie, ori la plimbare, prin staţiune.

- Nu-i nimic, aşteptăm oricât, numai să se rezolve astăzi. Vă rog însă să-mi confirmaţi şi să-mi comunicaţi imediat ce permisul ajunge în mâna dumneavoastră. După care închide şi se întoarce către Fulger şi Florescu: - Puilor, puilor, o să mai dureze ceva, dar o lămurim noi, nici o grijă! - Domnule colonel, îi spune Florescu care era epuizat, se vedea pe el, se clătina pe picioare. Acum dacă v-aţi convins că socrul meu e în Herculane, vă rog să-mi permiteţi să plec. Permisul e în torpedou, o să-l găsească, vă asigur. Eu sunt însă bolnav, am febră, de-abia mă ţin pe picioare! - Nu pleci nicăieri până ce permisul nu e-n mâna şefului miliţiei din Herculane, să fie clar! - Dar am 40 de grade, domnule colonel, insistă Florescu! - Ce 40 de grade, băi? Care 40 de grade? Obraznicule! N-ai nici un grad, înţelegi? Nici un grad! Stai acolo!