MIHĂILESCU: "Nu ştiţi ce spectacol fermecător este Alex."
Nu ştiţi ce spectacol fermecător este Alex. Ştefănescu pentru cei care ajung să-l viziteze la casa de vacanţă din satul Berceni! Nu îndrăznesc să avansez comparaţii cu Arghezi la Mărţişor, dar ceva din zeiasca (şi parşiva) domesticitate de acolo există. La 60 de ani, criticul de la „România literară“ oferă o invidiabilă imagine a împlinirii.
Autor al unei „Istorii a literaturii române contemporane“ (1941-2000) de năucitor succes (cartea a generat până acum peste două sute de cronici şi articole, de la encomionul extatic până la demolarea vitriolantă), realizator de emisiuni TV în cadre şi cu formate variate, personaj pitoresc al vieţii şi gazetăriei literare de prin 1980 încoace, cu un mariaj desăvârşit, de decenii (cu Domniţa, cerberul tăcut, dar eficient care păstoreşte Editura Maşina de scris), rubricard la „Ziarul de duminică“, prezenţă statornică la radio, în comitete, jurii literare ş.a.m.d., Alex. Ştefănescu este o sumă armonioasă de calităţi contrarii şi contrariante.
Bucovinean sadea, deci gospodar vârtos, patriot, conservator şi creştin democrat, vajnic obedient al străvechii rânduieli de aristocraţie rurală, face totuşi figură histrionică de valah impenitent, vioi şi hâtru, ins jubilativ, hedonist, polemist şi ludic cât încape.
Atlet al generaţiei 60, admirator necondiţionat al lui Nichita Stănescu şi Mircea Dinescu, moralist înzestrat cu un instinct civic aproape agresiv, ironic şi autopersiflant, foiletonist, impresionist, dar şi boier pragmatic, sagace şi imprevizibil politiceşte, autorul „Jurnalului secret“ de la Editura Corint ar trebui văzut în prealabil de neofiţi, cum vă spuneam, printre cei o sută de copaci plantaţi de el însuşi, printre pisicile omniprezente şi aleile bibilite cu o răbdare japoneză, citind în delir, cu jale sau fervoare, din zori în noapte, participând intens, în toate formele şi cu toate umorile la viaţa breslei... Şi totuşi, mai rar aşa o poftă autopersiflantă ca în „Jurnalul“ autorului (2005-2007, Editura Corint).
„Mă simt important ca o alimentară în timpul lui Ceauşescu“, sună, paradoxal, suprema satisfacţie din finalul cărţii. „M-am dus dracului. Am faţa descompusă din cauza vârstei“, conchide verdictul matinal. „Am senzaţia că am căzut într-un borcan din care nu mai pot să ies. În fiecare zi mănânc mai mult şi devin tot mai greoi, citesc cărţi proaste, până la un fel de abrutizare, ca să-mi fac meseria de critic literar“. „De un sărut înfocat nici nu poate fi vorba. Dinţii îmi sunt încă bine înfipţi în gingii, dar sunt galbeni. Ar fi oribil ca limba ei ca o petală de trandafir să vină în contact cu aceşti dinţi pe care mai este depus şi tartru“.
Mai vreţi? Ei bine, după ce mărturiseşte că, sub corpu-i falstaffian, s-a prăbuşit masa de operaţie pentru apendicită, Alex găseşte tăria de-a povesti cum, venind într-o zi la redacţie cu niscai zgârieturi pe faţă, toţi colegii (şi mai ales colegele) l-au interogat cu privire la presupusele ghiduşii erotice cauzatoare. „Cine te-a zgâriat?“ îl întreabă în final Nicolae Manolescu. „O femeie“, se împieptoşează Alex. Aş, exclamă Manolescu, „într-un moment de frenezie sexuală o femeie te zgârie pe spate. Pe faţă te zgârie numai una care te respinge...“
Şi tot aşa, vedem un Alex care a visat toată viaţa să-i ofere soţiei un iaht, dar care abia dacă ajunge să-i dăruiască o pereche de papuci, care adoarme la televizor văzându-i pe Tăriceanu şi Băsescu „mişcând din buze, fără să le aud cuvintele“, care, ironizat de Liiceanu, în direct, la televizor, că poartă un microfon în ureche, îl taxează iute („E o instalaţie prin care Ion Iliescu îmi transmite ce anume să vă întreb“) şi care, abordat admirativ de un bătrân care-l recunoaşte de la TV („Un metru cub de cultură!“) se vede brusc „ocrotit“ de soţia aceluia: „Vă rog să-l iertaţi! Nu ştie ce spune!“.
Dincolo de alintul pufos-autoironic, cartea e plină de observaţii acide la adresa unei Românii în care ţăranii inundaţi îşi bat joc de soldaţii veniţi să-i ajute şi care fură saci cu nisip din dig, aşteptând ca Statul să le înapoieze găinile. La rigoare, „Jurnalul secret“ ştie să devină gazetărie cu ţepi amarnici.
Recomandările noastre
