Evenimentul Zilei > Actualitate > MIHAI MINCAN: Totul s-a terminat cand a inceput Pro Tv-ul
MIHAI MINCAN: Totul s-a terminat cand a inceput Pro Tv-ul

MIHAI MINCAN: Totul s-a terminat cand a inceput Pro Tv-ul

"Ce se intampla e ca niste oameni buni vor sa-i dea jos pe niste oameni rai ca sa fie totul mai bine".

N-am fost un “copil al Revolutiei” si nici vreun membru cu drepturi depline al “Generatiei de sacrificiu”. Decembrie 1989 mi-a fost expediat de tata prin cuvintele de mai sus, nu atat o tentativa de explicatie pentru ingrijorarile mele existentiale, cat ca sa-mi pot alunga din minte gandul barbar ca nu o sa mai vad desene animate in ziua aceea.

La acel moment, mergeam spre 10 ani si, daca as detine secretele artei asiatice a scrisului pe bobul de orez, as putea dezvolta toate amintirile mele din copilarie in cateva secunde. Caciulile caraghioase, cartela la paine (“Daca o pierzi, te omor”…), statul in fata unei ferestre ore in sir asteptand sa vad “rata” care o aducea pe mama acasa, mirosul de petrol de pe hainele tatalui si stocul de lumanari pregatit in orice moment. Daca as fi fost Marcel Proust, “In cautarea timpului pierdut” s-ar fi rezumat la cateva pagini.

Ceva s-a schimbat insa dupa Revolutie. Fiecare moment se solidifica discret, prinzand consistenta, precum gheata, de la margini spre mijloc sI definindu-se ca amintire. Drumul spre scoala era un prilej de dovedire a barbatiei prin colectarea de semne “Mercedes”. Cine nu era atent sI calca pe un cap de canalizare cu gauri in numar impar stia ca toata ziua va avea ghinion. Nimeni nu statea sa analizeze raportul dintre efortul depus si riscurile asumate sa furi o teava din plastic si secundele de distractie gratuita in care trageam gloante de hartie de pe balcon in capul trecatorilor.

Sandvisul de acasa si colectia de surprize de la gumele turcesti erau la mare cautare, blugii se cumparau din targ, iar cabina de proba era o cuvertura trasa pe marginea drumului, dupa care te chinuiai cumplit sa nu dai ochii despuiat cu trecatorii. Nu exista gradul superlativ in analiza unei fete. Exista doar “aia frumoasa dintr-a VI-a D” sI restul domnisoarelor, iar cand una dintre colegele de clasa venea la scoala imbracata in fustita era sarbatoare nationala.

Ce s-a intamplat semnificativ intre 1990 si 1995 pentru cineva aflat la granita cu adolescenta? Absolut nimic. Niste imagini cu o gramada de nene care dadeau cu bastoanele in alti nene si tanti, un batranel care ranjea tot timpul si pe care oamenii il rugau frumos sa nu mai dea din mana sau neinfricatul comisar Corado Catani. In schimb, imi amintesc perfect de Girard din “Cuceritorii spatiului”, de “Testoasele ninja”, de casetele “Selectie disco luna februarie” pe care le cumparam din targ sau de revelatia pe care am avut-o cand am vazut prima minge de fotbal adevarata. In acei cinci ani, nu s-a intamplat nimic.

Am trait pur si simplu. Inconjurati de obiecte pe care le desluseam mai degraba pipaindu-le conturul, dopati cu povesti care astazi par de-a dreptul cretine, fara rimel, ruj, sau haine de firma, fara telefoane mobile sau Internet si fara surse de inspiratie care sa ne ajute sa ne modelam. Totul era bine, pentru ca nimic nu putea fi chiar atat de rau pana la urma.

Si apoi s-a intamplat. Intr-o seara m-am intors acasa, rupt de oboseala si zdrelit pe genunchi, urmele onoarei de a fi, pentru prima data, capitan al echipei de fotbal de cartier Juventus. Am intrat in sufragerie, iar familia statea, hipnotizata iremediabil, la un film in care un barbat murdar si plin de sange se chinuia, luandu-se extrem de tare in serios, sa salveze un intreg aeroport. Era abia inceputul. A doua zi toata lumea vorbea numai despre asta. Am aflat numele luptatorului de cu seara, Bruce Willis, cel care ajunsese peste noapte mai celebru decat presedintele Romaniei.

De atunci au aparut la televizor freze smechere, coliere si cercei care luau mintile doamnelor, filmele de actiune americane, cum sa ne imbracam sau sa mergem pe strada, si topul “celor mai frumoase femei”. Brusc, totul a devenit important de luat in seama. Iar Girard, surprizele de la guma, casetele cu muzica prosta si semnele de “Mercedes” au disparut definitiv.
“Buna seara Bucuresti, buna seara Romania”. Nu, in mod clar, nu-mi place Andreea Esca.