Volumul istoric (re)editat la sfârșitul anului trecut de Polirom - Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu, Veronica Micle, Scrisori din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea, cu note, prefață, transcriere și cuvânt-înainte de Christina Zarifopol-Illias, cuprinde 93 de scrisori inedite ale lui Mihai Eminescu către Veronica Micle, 15 scrisori inedite ale Veronicăi Micle către marele poet, două scrisori inedite ale Veronicăi Micle către Harieta Eminovici, sora poetului, precum și o notă, nedatată, a lui Titu Maiorescu, adresată lui Eminescu.

De remarcat că, înainte ca Anna-Maria Grigorcea-Messeri (strănepoata Veronicăi Micle) să se hotărască să ofere culturii românești aceste epistole istorice, corpusul corespondenței dintre cei doi celebri amanți nu cuprindea mai mult de 66 de scrisori, dintre care câteva cu o paternitate incertă - subliniază în deschiderea volumului Christina Zarifopol-Illias.

Întrebările firești, după mai bine de o sută patruzeci de ani de la compunerea acestor scrisori de dragoste, sunt următoarele: unde s-au aflat aceste epistole istorice atâta amar de vreme, în posesia cui, cum au fost conservate și de ce n-au fost date publicității până acum? Și, mai ales, cum de s-a ajuns, până la urmă, la tipărirea lor? La toate aceste mirări, a încercat să răspundă (și a și reușit) îngrijitoarea acestei cărți deosebite, Christina Zarifopol-Illias, amică, prin intermediul propriei mame, cu urmașii Veronicăi Micle.

O ipoteză despre falsificarea istoriei

„Strânsa legătură de prietenie dintre mama mea, Maria Economu, și Anna Maria Grigorcea-Messeri, a fost veriga tare a unui lung șir de întâmplări care au condus, după ani și ani de insistențe, la scoaterea la lumină a acestor scrisori ce vor constitui, fără îndoială, o mare surpriză nu doar pentru admiratorii lui Eminescu, ci și pentru criticii și istoricii literari”, consemnează Christina Zarifopol-Illias. După aceste asigurări forte, urmează o constatare: „Cititorul are, astfel, șansa de a se întâlni cu niște documente care, pe lângă incontestabila lor valoare de istorie literară, sunt și un extraordinar document uman. În felul acesta, se vor risipi, sunt convinsă, multe speculații privind atât superficialitatea Veronicăi, cât și lipsa de entuziasm, în destule împrejurări, a poetului. Se poate constata, dincolo de orice tăgadă, că marea poveste de iubire n-a fost o simplă mitizare a unor hagiografi mai mult sau mai puțin inocenți, ci o veritabilă comuniune sufletească”.

În continuare, Christina ZarifopolIllias nu ezită să evidențieze un amănunt important: „Îmi permit să atrag atenția asupra unei adnotări a Veronicăi Micle, la sfârșitul scrisorii din 16 februarie 1883: «Cred că asta e cea din urmă scrisoare ce mi-a scris-o Eminescu». Or, ediția Minar, Cum a iubit Eminescu, înregistrează ca ultim text o epistolă expediată de la Botoșani, în decembrie 1888. Asupra autenticității acestei scrisori - oarecum «făcută», ca pentru a încheia tragic-spectacular un destin al nefericirii absolute: «Uită totul. Nenorocirea care m-a lovit e destulă pedeapsă pentru că n-am voit să te ascult. Ce viață dezordonată am dus: toate sfaturile tale erau așa de sincere, așa de bune, așa de drepte…» etc. - au fost ridicate, de-a lungul vremii, mai multe semne de întrebare. S-ar putea ca nota scrisă cu cerneală violetă a Veronicăi să dea acestor dubii o vigoare sporită”. Iată, așadar, că, dincolo de valoarea propriu-zisă a scrisorilor, se desprinde și o ipoteză (viguroasă) ce-ar putea corecta anumite scenarii fantasmagorice legate de povestea de iubire dintre Eminescu și Veronica Micle, construite înainte de publicarea acestor 108 epistole.

Plăcere carnală sau iubire cu lacrimi?

S-au îndrăgit cu adevărat Eminescu și Veronica sau relația lor n-a fost altceva decât rezultatul unei irezistibile atracții fizice? „Legenda jocului amoros duplicitar - când cinic și plebeu, când nemilos-rafinat, când, pur și simplu, mincinos, centrat exclusiv pe plăcerea carnală al amândurora -, întreținut de o întreagă specie de biografi, este infirmată categoric. Eminescu și Veronica Micle se iubeau cu intensitate, cu disperare, cu teamă, cu profunzime”, ne asigură Christina Zarifopol-Illias. Mai mult: „Se iubeau chiar și cu lacrimi, după cum o dovedește o însemnare a Veronicăi pe una din cele mai emoționante epistole ale lui Eminescu: «Din luna lui Iunie 1882. A plâns scriind-o»”.

Christina Zarifopol-Illias, cea care a îngrijit acest volum deosebit al corespondenței eminesciene, a dezvăluit calea întortocheată și lungă parcursă de aceste epistole până să vadă lumina tiparului: „Încă din anii petrecuți cu familia Grigorcea în străinătate, mama mea știa de existența unui mare număr de scrisori ale lui Mihai Eminescu către Veronica Micle, pe care Graziella Nanu-Grigorcea le avea de la mama ei, Valérie Micle Nanu-Sturdza. Și mai știa că doamna Grigorcea ținea cu sfințenie la aceste scrisori și că, deși se făcuseră nenumărate demersuri ca să le dea publicității, refuzase categoric de fiecare dată”.

Și-atunci, cum a fost posibil ca ele să fie, totuși, publicate? Explicațiile Christinei Zarifopol-Illias sunt limpezi: „După moartea Graziellei Grigorcea, la începutul anilor ’50, scrisorile au trecut, cum era firesc, la fiica ei. Ele au fost depozitate într-un loc sigur, pentru bună păstrare și fără nicio intenție de a fi scoase la iveală vreodată. Fiica nu făcea decât să respecte dorința dintotdeauna a mamei sale: de a ține aceste prețioase documente de familie în familie”. În continuare: „După ce mama mea a venit în America și a putut să călătorească liber, s-a dus des să o vadă pe Anna Maria Grigorcea în Italia, unde aceasta se stabilise cu mulți ani în urmă, căsătorindu-se cu un distins diplomat și senator italian, Girolamo Messeri. Cu fiecare ocazie, dar în special după 1990, mama îi reamintea Annei Maria Grigorcea de scrisori și încerca să o convingă să scoată la lumină acest tezaur epistolar”. Și? Christina Zarifopol-Illias pune, în sfârșit, capăt nerăbdării noastre:

„În anii din urmă, mama mea își făcuse o adevărată misiune din a merge în Italia, în special pentru a o determina pe strănepoata Veronicăi Micle să dea publicității scrisorile. Insistențele repetate la infinit, perserverența neclintită a mamei mele au dus în final la rezultatul dorit: Anna Maria Grigorcea-Messeri i-a încredințat atât de prețioasele documente pentru ca ele să-și ia astfel locul cuvenit în cultura română”.