Mihaela Mihăescu suferă de la naştere de mai multe probleme de handicap. Dar dorinţa de a arăta că „ceea ce e cu neputintă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu” Luca 18:27, precum şi dragostea faţă de aproapele au transformat-o ȋntr-o tȃnără puternică,  ȋntreprinzătoare, capabilă să mute munţii din loc. Văzându-i realizările, ar trebui să-l scoatem și noi pe „Nu pot” din mentalitatea noastră.

– Mihaela, pentru început, te rugăm să ne spui câte ceva despre tine: cum ai venit pe lume și cum au fost primii ani ai copilăriei?

– Am venit pe lume cu o anumită problemă medicală, din cauza faptului că, atunci când trebuia să mă nasc, medicii au lipsit din maternitate. Erau plecați la o nuntă, la Iaşi, căci se căsătoreau doi tineri, copii de medic. Iar eu am aşteptat 48 de ore ca să am cu cine veni pe lume.

Din cauza acestei întârzieri, am venit pe lume asfixiată, iar lipsa oxigenării creierului a generat dizabilitatea mea, o boală numită „tetrapareză spastică”. Boala se manifestă prin lipsa coordonării corecte a tuturor mişcărilor, inclusiv partea de vorbire. Copilăria mea s-a desfăşurat normal, datorită mamei mele, care mi-a fost mereu alături. Mi-a fost şi medic, şi profesor, şi educator, şi prieten. Datorită ei am frecventat o şcoală normală ‒ pentru că la cinci ani eu deja citeam, iar şcoala nu m-a împiedicat să fiu în grupul copiilor fără probleme de sănătate.

– Dar cum ai învăţat să citeşti la cinci ani?

– Când ne-am mutat în cartier, erau foarte multe blocuri în lucru. Pe lângă blocuri erau bucăţi de cretă albă, pe care mama le aduna într-un săculeţ special. Și așa, pe asfalt am învăţat întâi litere, apoi silabe, apoi cuvinte, după care citeam toate titlurile din ziare şi reviste.

Tatăl meu a fost tipograf și, din toate cărţile care se tipăreau la el, un exemplar era cumpărat pentru mine. Aşa am început să citesc. Fiindcă mama şi tata mergeau la serviciu, preocuparea mea de bază a devenit cititul. După ce am început să citesc, prietenii mei din cartier, copiii, trebuiau să fie neapărat cu doi-trei ani mai mari decât mine, ca să avem subiecte comune de discuţie. Făceam schimb de poveşti: eu le povesteam ce citeam eu, ei îmi povesteau ce învăţau la şcoală.

Cea mai frumoasă zi din viaţa mea”

– Cum îi priveai pe ceilalţi copii care se jucau, în timp ce tu erai în cărucior?

– Am crescut în mijlocul copiilor. Toate jocurile le adaptau şi pentru mine. Nu m-am simţit diferită. Ceea ce mă deranja uneori era părerea adulţilor, ei erau cei care mă vedeau diferită. De multe ori, copiii spuneau: „Hai să ne jucăm mai departe de blocul meu, pentru că mă bate mama dacă mă vede cu tine!”, dar eu nu o priveam ca pe o problemă a mea. Din punctul meu de vedere, problema era a lor.

– Și la școală cum te-ai descurcat?

– Prima zi de şcoală, din clasa întâi, a fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Înţelegeam că nu voi putea merge la şcoală cu ceilalţi copii. Comisiile de expertiză au considerat că aş putea învăţa într-o şcoală normală, dar cu învăţământ la domiciliu. Am acceptat ideea şi, în prima zi de şcoală, tatăl meu a plecat să aducă manualele şi programul de vizită al doamnei. Dar doamna nu mi-a dat manualele, considerând că pot merge la şcoală. Mă cunoştea: copilărisem împreună cu fetiţele ei. Şi a venit tata, m-a îmbrăcat cu uniforma ‒ mama era la serviciu ‒ și în pauza mare am ajuns la şcoală. Iar de atunci şi până în clasa a opta am ştiut că acolo e locul meu.

– Au fost și momente grele?

– Cred că la sfârşitul clasei a opta a fost primul moment mai dificil, în care nu am luat hotărârea cea bună. Şi aici a intervenit un pic mândria. Din copilărie am fost învăţată să fiu corectă, să nu mint, să cunosc măsura fiecărui lucru. La sfârşitul clasei a opta, toţi profesorii mei mi-au propus să intru la orice liceu doresc pentru a da examenul de treapta întâi, cum era atunci, dar, pentru că niciodată nu am putut să scriu cu mâna mea, eram examinată oral. Profesorii mei din generală mi-au propus să intervină ei pentru a da acel examen oral la liceul la care mi-aş fi dorit să merg, însă mie mi s-a părut că ar fi ca şi cum m-aş duce la liceul respectiv „cu pile”.

Așa că am refuzat şi am urmat calea legală. Am trecut prin mai multe comisii de evaluare, inclusiv verificarea coeficientului de inteligenţă şi, din cauza scrisului – pe atunci nu erau calculatoare –, au hotărât să merg experimental într-o şcoală specială, cu profil de croitorie. Atunci a fost momentul când mi s-au tăiat aripile cu adevărat.

În şcoala aceasta, majoritatea copiilor erau absolvenţi de şcoală ajutătoare. Nu ştiau să citească, nu ştiau mai nimic. Iar eu, la croitorie chiar nu puteam! Mi-ar fi fost mult mai uşor la un liceu de matematică-fizică decât la o şcoală profesională, pentru că nu puteam să lucrez cu mâinile. Mie nu mi-a plăcut croitoria din copilărie, când fetiţele de seama mea se jucau cu păpuşi şi cârpe. Pasiunea mea erau cărţile. Și atunci mi-a fost ruşine să mă întorc, să recunosc că am greşit.

Am simţit că pot puţin mai mult”

– Aşadar, aici a intervenit mândria…

– Da. Nu ştiam în acel moment că la sfârşitul şcolii profesionale nu voi mai putea continua liceul. Şi, după trei ani petrecuţi la Iaşi, lucrarea mea de diplomă n-a putut fi efectuată în două ore. Eu învăţasem să cos. M-am ambiţionat! Chiar dacă nu puteam să pun aţa în ac, mi-o puneau colegii, însă problema era că nu m-am încadrat în timpul de realizare a unui produs. În loc de două ore, eu aş fi avut nevoie de patru, cinci ore – motiv pentru care nu mi s-a eliberat diploma de absolvire, ci doar un certificat că am urmat acea şcoală. Din cauza acelui certificat, nu am avut dreptul să dau la liceu treapta a doua, cum era pe atunci, şi am rămas cu cele opt clase făcute la Bucureşti.

Dar am venit acasă şi m-am angajat la o cooperativă care dădea de lucru la domiciliu. Mergeau mama, tata cu maşina, aduceau produsul gata croit, iar eu îl asamblam. Trebuia să fac ceva. Aveam 19 ani, colegii mei se pregăteau de BAC, iar eu trebuia să merg înainte. Şi am lucrat cinci ani în cooperativă, muncă la domiciliu, după care a venit revoluţia şi s-a desfiinţat cooperativa. Atunci am înfiinţat o asociaţie familială, tot de croitorie. Coseam toată săptămâna produse pentru copii, iar sâmbătă şi duminică aveam o tarabă la gura de metrou de la Piaţa Sudului.

– A fost modalitatea ta de a te întreţine?

– Nu neapărat, nu banii contau. Aveam o ocupaţie, făceam ceva util. Eu coseam numai pentru copii. Erau mămici care-mi spuneau: „V-am mai căutat, dar nu v-am găsit! Acum un an am cumpărat tot de aici şi am venit din nou!”. Şi eu mă bucuram. Nici asta n-a durat foarte mult, doar doi ani. După doi ani a venit legea aceasta a persoanelor cu dizabilităţi şi am aflat că, pentru anii pe care i-am lucrat în cooperativă, am dreptul să mă pensionez pe caz de invaliditate. Eu nu am pensia pe care o au persoanele cu dizabilităţi care nu au lucrat. Eu am o pensie de invaliditate aşa cum are orice om al muncii care, la un moment dat, dobândeşte o boală.

Şi din nou a fost o cădere, pentru că aveam 24 de ani şi trebuia să fac ceva. Oficial nu mai puteam să mă mai angajez nicăieri, din moment ce primeam acea pensie, dar căutam, căutam locul meu. Și l-am găsit, înscriindu-mă ca voluntar în diferite ONG-uri din Bucureşti. Aşa au trecut şapte-opt ani, am făcut multe proiecte, scriam foarte mult. Nu aveam calculator, dar am descoperit eu o poziţie anume pe pat: fixam cotul cu genunchiul şi aşa puteam să scriu.

– De ce ai vrut să faci voluntariat?

Căutam un domeniu în care să pot dărui şi eu ceea ce ştiu. Știam că mă reprezintă, este locul meu. Eu niciodată, nici chiar atunci când lucram, nu o făceam pentru bani. Eu lucram pentru oameni. Întotdeauna mi-am dorit să fac ceva pentru ceilalţi.

După această perioadă, am simţit că pot puţin mai mult. La sfatul duhovnicului, am înfiinţat Asociaţia „IHTIS” ‒ locul unde pot să transpun în practică toată experienţa acumulată, pentru binele celor aflaţi la început de drum. Voiam să ajut persoanele cu dizabilităţi care nu reuşesc să se integreze, sunt temătoare, au întâmpinat atâtea obstacole, încât nu mai au curajul să meargă înainte.

Fără finanţare, am schimbat destine

– Care sunt cele mai mari realizări ale Asociaţiei „IHTIS”?

– Pentru mine, important a fost fiecare proiect. Dacă ar fi să mă refer la realizări, cred că faptul că fără finanţare am schimbat destine spune totul.

Am ajutat, de pildă, doi tineri din Botoşani, care trecuseră de vârsta de 30 de ani şi nu fuseseră niciodată la şcoală. Am făcut demersuri, am chemat presa, şi unul a terminat clasa a opta, învăţământ la domiciliu, iar celălalt, clasa a patra, învăţământ online, după care s-au oprit. Primul, pentru că atât şi-a dorit, iar cel de-al doilea, pentru că i-a murit tatăl şi nu a mai avut cine să umble pentru a impulsiona continuarea şcolii.

La Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Important e ca persoana în cauză să dorească să-şi depăşească condiţia. Pentru că am întâlnit sute de cazuri care se ascund în spatele dizabilităţii şi spun: „Eu am un handicap şi nu pot face nimic”. Şi aşa este întreţinută lumea ajutoarelor. Da, eu te ajut, dar nu aducându-ţi lună de lună ceva de mâncare sau o hăinuţă, nu! Ajutorul este ca tu, prin tine, să faci ceva pentru a le dobȃndi, cu demnitate şi cu dragoste faţă de Dumnezeu. Sunt prea mulţi care nu fac nimic şi au mâinile bune şi pot vorbi bine, gȃndesc bine, dar aşa i-a educat societatea.

Acum, aşteptându-vă, o doamnă care pretinde că mă cunoaşte a venit la mine cu un bănuţ. Ceea ce mie mi se pare incorect.

– De ce? A fost un gest făcut din dragoste.

– Din dragoste, ştiu, dar atunci când ai nevoie reală de ajutor, unde este dragostea? Pentru că dacă eşti în cărucior, cum sunt eu, am nevoie să fiu ajutată cȃnd mă urc ȋn autobuz, cȃnd cobor, când am un obstacol în calea mea ‒ și atunci dragostea lipseşte. Dacă fac o campanie online – am avut mai multe, şi acum am una de strângere de fonduri ‒, nu vine nimeni. Eu adun pensie pe pensie şi rezolv problemele.

-Ți-ai pus vreodată întrebarea: „De ce, Doamne, eu? De ce mi-ai dat această cruce?”…

– Nu. Vă pot spune o poveste frumoasă. Părintele duhovnic s-a rugat mult pentru mine şi, după o perioadă de o lună-două de la înfiinţarea Asociaţiei „IHTIS”, l-am întrebat la o spovedanie cum putem rezolva o problemă. Şi Părintele se ruga pentru mine şi pentru asociaţia mea, însă de fiecare dată când se ruga pentru sănătatea mea, simţea că-i scade puterea rugăciunii. Şi m-a întrebat de ce. Şi i-am spus. Eu niciodată nu mi-am dorit să merg pe propriile picioare. A fost o perioadă când am putut merge prin casă şi pe afară cu o uşoară susţinere de braţ. Dar eu nu mi-am dorit să merg, eu mi-am dorit să pot făptui.

De foarte multe ori am auzit spunȃndu-se: „Bucură-te că ai mâini şi picioare, ca să poţi mânca şi fugi şi nu eşti ca Mihaela!”. Or, eu cred că am venit pe pământ nu ca să mâncăm şi să fugim. Avem o altă menire fiecare, care e mult mai înaltă.

– Cum să facem să ne descoperim menirea?

– Stând de vorbă fiecare cu el însuşi. Pentru că nu ne putem descoperi menirea decât în linişte, vorbind noi cu noi înşine.

Nu există „Nu pot”!

– Eşti o mare luptătoare: ce-ţi propui, realizezi. De unde forţa pentru a-ţi împlini visele?

– Eu cred cu convingere că, dacă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, nu există obstacol. Poate doar din pricina limitărilor noastre omeneşti. Dar „Nu pot” nu există.

– Dacă ar fi să te întâlneşti acum, faţă în faţă, cu Hristos, ce I-ai cere?

– Nimic. Doar le-aş mulţumi pentru ceea ce mi-au dăruit.

– Ce aşteaptă persoanele cu dizabilităţi de la cei din jurul lor?

– În general, aşteaptă să li se ofere totul fără să facă nimic – lucru cu care eu nu sunt de acord. Trebuie să faci totul pentru a primi ceea ce meriţi. Pentru că fiecare poate să facă ceva. Ne povestea un Părinte că un bolnav la pat i s-a plâns că el nu poate să facă nimic. Iar Părintele i-a răspuns: „Din contră, tu poţi să faci mai mult decât noi toţi!” „Cum aşa, Părinte?” „Da, tu te poţi ruga pentru fiecare. Dacă te-ai ruga două minute pentru fiecare, ai vedea că ziua e prea scurtă pentru câtă treabă ai tu!”. Deci fiecare poate face ceva plăcut lui Dumnezeu.

– Cum te ajută spovedania?

– Prin spovedanie primeşti putere. Te eliberezi de ale tale şi capeţi aripi să mergi mai departe. Şi vreau să vă spun că toată copilăria mi-am dorit o biserică la fereastră. Şi acum există!

Când eram mică, stăteam foarte mult singură în casă, părinţii mei fiind la serviciu. Și uneori mergeam la mama, la magazin. Iar vizavi de magazinul mamei era o biserică. Eu, din magazinul mamei, auzeam cântările şi-mi plăcea foarte mult. Şi chiar i-am făcut observaţie, de ce nu a cumpărat un apartament în apropierea unei biserici. Iar acum ne-a adus biserica la fereastră, aşa cum mi-am imaginat-o eu în copilărie.

– Ce-ţi doreşti pentru persoanele cu dizabilităţi?

– Mi-aş dori o colaborare cu o publicaţie. Am foarte multe idei, dar fondurile lipsesc. Şi aş avea nevoie de sponsori. Nu fac pentru mine ceea ce fac. Dar sunt cazuri sociale pe care pensia mea nu le poate acoperi. Sunt ani în şir de când la Asociaţia „IHTIS” nu au fost decât maxim zece donatori cu 2%, ceea ce e foarte puţin. Nici 2.000 de lei nu adunăm anual, iar cheltuielile trec de 7-8.000 de lei şi, în cele mai multe cazuri, sunt acoperite de pensia mea. Eu am o pensie de 500 de lei, pentru că am lucrat anii aceia de croitorie, plus ajutorul social, cam tot atât.

-Şi aceştia sunt banii pe care tu îi investeşti în alţii!

-În alţii, în publicaţii, în ce este nevoie. Luna aceasta, de pildă, am făcut ceea ce tradiţia ne ȋndeamnă: să sapi o fȃntȃnă, să sădești un copac şi să creşti un copil. Am ajutat o familie tânără care, cu mâinile lor, au ridicat o căsuţă, cu gândul de a deveni asistenţi maternali. Numai prin forţele lor ar fi durat foarte mult să ajungă la capătul drumului, şi atunci i-am ajutat prin economiile mele să-și facă o fântână lângă căsuţa lor. Vor să crească copilaşi abandonaţi. Au şi ei un băieţel de nouă ani care îşi doreşte frăţiori.

– Cât de important e să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu în tot ceea ce faci?

– Sută la sută! Nimic fără Dumnezeu! La Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Fără Dumnezeu nimic nu este cu putinţă!

Interviu realizat de Mihaela Tănase Redactor Revista Familia Ortodoxă

www.familiaortodoxă.ro