EXCLUSIV. Regizorul peliculei „Eternal Sunshine of the Spotless Mind” vorbeşte despre ultimul său film, lansat la Cannes, şi despre efectele ingenioase din videoclipurile sale.

Autor al unuia dintre cele mai frumoase filme de dragoste din toate timpurile, „Eternal Sunshine of the Spotless Mind“/ „Strălucirea eternă a minţii neprihănite”, Michel Gondry (45 de ani) e pentru industria videoclipurilor ce e Quentin Tarantino pentru cea a filmului. Inepuizabil în fantezie, a impus în muzică şi publicitate „stilul Gondry”, exersat în peste 70 de videoclipuri pentru nume ca Bjork, Radiohead, Rolling Stones sau White Stripes.

Cineastul figurează în Cartea Recordurilor cu cel mai premiat clip din istorie, „Drugstore“ (1994) pentru Levi’s. În mai, Gondry şi-a lansat la Cannes pelicula „Tokyo!”, un „triptic” despre oraşul nipon, regizat împreună cu Leon Carax şi Bong Joon-Ho, şi distribuit în România de Independenţa Film.

Într-un interviu acordat în exclusivitate EVZ, la Cannes, Gondry vorbeşte despre ultimul său film, despre cum văd americanii Parisul şi despre ce legătură are Pinocchio cu efectele speciale.

EVZ: Filmul prezentat la Cannes e un fel de „Paris, je t’aime”, în variantă niponă. De ce Tokyo? Michel Gondry: Oraşul ăsta are o forţă extraordinară asupra oamenilor, poate de aceea. Filmul e, într-adevăr, un fel de versiune întunecată a lui “Paris, je t’aime”. Consumerismul ia forme alarmante, în special în Tokyo, de aici şi o contradicţie: oamenii acumulează din ce în ce mai mult şi îşi reduc treptat spaţiul vital, se înconjoară de lucruri, ca să rămână pănă la urmă singuri.

Am vizitat o mulţime de case căutând locul perfect, genul acela de apartament foarte mic şi foarte personal, în care oamenii îşi construiesc o lume doar a lor, personală. E şi foarte confortabil să filmezi în spaţii mici, cum am făcut în “Arta viselor”. Pui o cameră într-un colţ şi-i laşi pe actori să se desfăşoare. Cred că există două moduri de a vedea şi filma un oraş. Parisul, de exemplu: cel al lui Bernardo Bertolucci în “Ultimul tango la Paris”, foarte american, pe care îl urăsc - îi şi auzi pe americani spunând “O, iubesc Parisul, e aşa de romantic!” – şi cel al lui Roman Polanski în “Chiriaşul”, unde se vede că regizorul chiar cunoaşte oraşul.

Nu există acelaşi risc când filmezi tu Tokyo, să-l vezi doar ca un turist? Nu cred, pentru că am trăit ceva timp acolo şi pentru că, spre deosebire de alţi oameni, care caută tot timpul diferenţa, specificul, eu caut asemănările. În publicitate, unde am lucrat ceva vreme, se caută diferenţa, pentru a transmite un mesaj foarte scurt şi puternic, de aceea eşti forţat să fii superficial, să foloseşti stereotipiile. Eu caut mereu lucrurile pe care le avem în comun, pentru a evita clişeele. Şi sper că-mi reuşeşte.

Ştiai câte ceva despre ceilalţi doi regizori japonezi cu care ai făcut filmul? Nu ştiam foarte multe. La început, am discutat puţin despre subiectul fiecăruia, apoi ne-am apucat imediat de lucru. Mi-ar fi plăcut să ne întâlnim mai des, dar eram în mare întărziere cu filmul meu.

Şi în „Arta viselor” şi în „Tokyo”, personajele fug de responsabilităţi şi se refugiază în fantezie. E ceva ce ţine de tine? Nu ştiu exact, însă e o problemă care-mi revine tot timpul în minte. Pe de o parte, cred că imaturitatea şi creativitatea sunt legate cumva, pe de altă parte, nu vreau să rămân blocat în acest stadiu toată viaţa mea.

Când de dificil e să pendulezi mereu între America şi Europa? E foarte interesant, pentru că fac lucruri complet diferite, dar complementare. Acum cred că aş putea face un film franţuzesc, înainte mi s-ar fi părut ciudat. Poate de aceea l-am ales pe Gael Garcia Bernal în rolul principal în „Arta viselor”, şi nu un actor francez.

Când filmai în SUA pentru „Eternal Sunshine…”, aveai o poziţie puţin ingrată: erai un francez care protesta împotriva războiului din Irak… Exact, tocmai începuse războiul şi eram urât de ceilalţi americani, pentru că detestam ideea de război. Nu mă mai strigau cu porecla obişnuită, „french toast”, ci „liberty toast”! Mi-am concediat chiar un asistent de platou, pentru că refuza să-şi facă treaba. Şeful de sindicat mi-a spus în faţa echipei de că ar trebui să mă liniştesc. Şi el mă ura pentru faptul că eram împotriva războiului. FBI şi guvernul american nu aveau dovada că Irakul avea arme de distrugere în masă, aşa că au comandat un articol în „New York Times” şi l-au citat. Iar acum e clar pentru toată lumea că americanilor nu le pasă deloc de irakieni, ci doar de soldaţii lor.

„Stilul Gondry” înseamnă, printre altele, efecte speciale, însă nu de milioane de euro, ci foarte ingenuoase şi ieftine… Pot să fac o paralelă cu „Pinocchio”, cel din 1973, care are o versiune de patru ore pe TV şi nu are efecte speciale. E o secvenţă care pe mine m-a îngrozit. Îl vezi pe el cum ciopârţeşte o bucată de lemn, camera coboară şi de fapt vezi că e piciorul lui, ceea ce e mai tare decât orice alt efect special. În loc să foloseşti efecte pe computer şi să vezi obiectul cum se dizolvă sau se metamorfozează în faţa ta, mi se pare mult mai interesant să întorci pentru o secundă camera, apoi să revii şi să vezi transformarea.

În „Eternal Sunshine”, am folosit însă foarte mult CGI (computer generated image, n.r.), pentru scenele acelea care dispar, pentru casele care se prăbuşesc. Nu dispreţuiesc CGI, dar cred că trebuie să ai ceva foarte solid înainte, ca să-l poţi manipula.

În „Arta viselor”, apar o mulţime de figurine de hârtie, polistiren, plastilină. Le faci tu singur? Le fac la început, ca să dau tonul, dar sunt oameni în jurul meu care mă ajută. Vărul meu se pricepe de fapt foarte bine la figurinele de hârtie, la origami, e arhitect. În copilărie, inventam împreună tot felul de jocuri. Îmi place la nebunie să inventez.

Ce urmează după „Tokyo”? Un nou videoclip, un nou scenariu? Am început să scriu unul cu prietena mea, dar ne-am despărţit şi totul a rămas în aer. E cam complicat. Cât despre videoclipuri, pregătesc acum un DVD cu cele mai recente pe care le-am făcut şi un scurt un documentar. Încă mă gândesc la bonusuri.

Cu primul DVD, „The work of director Michel Gondry”, se zvonea că nu ţi-ai primit banii, deşi se vânduse excelent. Da, aşa e. Am vândut, cred, vreo jumătate de milion de copii, foarte mulţi oameni pe care-i cunosc l-au cumpărat. Nu m-au plătit, însă de obicei nu fac lucruri pentru bani, aşa că n-am insistat prea tare.

INFLUENT

De la Bjork la Rolling Stones

Fiu de muzicieni francezi, născut la Versailles, adolescentul Michel Gondry şi-a pus pe picioare propria formaţie, Oui Oui, pentru care a regizat şi primul videoclip. Aşa l-a remarcat Bjork, care i-a dat pe mână imaginea melodiei „Human Behaviour“. Au urmat Lenny Kravitz, Massive Attack, Radiohead, Beck, Rolling Stones, The White Stripes, Gondry devenind unul dintre cei mai bine cotaţi regizori în domeniu. De cinema s-a apucat în 2001, când a regizat „Human Nature”, considerat mult prea sofisticat şi pretenţios de către critici. După un debut cu stângul în cinema, a venit la fel de brusc şi consacrarea, cu al doilea film, „Eternal Sunshine…”.

Una dintre cele mai bune 100 de pelicule din istorie îi are în distribuţie pe Jim Carrey, Kate Winslet, Mark Ruffalo, Elijah Wood şi Kirsten Dunst. În 2004, scenariul original i-a adus un Oscar, pe care l-a împărţit cu prietenul său, Charlie Kaufman. Au urmat „Dave Chapelle’s Block Party”, un documentar muzical despre un concert în Brooklyn, şi „Arta viselor”, cu Gael Garcia Bernal şi Charlotte Gainsbourg. Penultima producţie semnată Gondry, „Be Kind, Rewind”, a fost decretată un eşec total de către critica americană. Filmul e programat să ajungă pe ecranele româneşti în septembrie, în timp ce „Tokyo!” va fi lansat la cinema cel mai probabil anul viitor.

Cel mai premiat clip din istorie, „Drugstore“ (1994) pentru Levi’s: