O primă observație, pe care nu o fac arogându-mi statutul de magister dixit, este că un agent acoperit al cărui nume apare într-un articol ori e nerod, ori cel care l-a folosit e prost de bubuie. „Acoperitul”, ca să definim termenii fără să o luăm pe arătură, înseamnă un om care desfășoară o muncă la vedere, într-un domeniu public, și furnizează unui om de legătură dintr-un serviciu special informații secrete care ajută la conturarea unui risc de securitate, protejarea unui interes legitim. Subliniez: legitim.
Cu alte cuvinte, un jurnalist poate deveni sursă pentru demantelarea unei rețele mafiote din care face parte patronul său, sau pentru identificarea unor susținători ai terorismului, să zicem. Așadar: ce informații poate furniza el, care să nu fie accesibile unui serviciu special, având în vedere că, vorba băsescului, „la voi, ce-i în gușă-i și-n căpușă”?... N-ați uitat sublinierea mea, așa-i? LEGITIM!
Nefiind în preajma acestei circumstanțe decât în cazuri speciale pe care domnul Andronic nu are cum să le cunoască, deoarece lupta împotriva terorismului nu se face prin editoriale, adică eventualii acoperiți nu primesc ordine de la SRI, SIE sau DGIA să demaște un anarhist văruit, suntem în altă categorie. Și ce s-a întâmplat în România în 27 de ani? S-a protejat statul? Da, dar au făcut-o, poate, cei care au un interes legitim. Nu mă refer la jurnaliști, firește. Ei sunt o categorie distinctă care intră oriunde, dar nu în categoria acoperiților. Despre cei care fac parte din aceasta tagmă nu vom citi anchete. Decât dacă... și aici intrăm în arhitectura specifică a societății de după 1989. Eu cred că sintagma „agent acoperit” este folosită greșit în conjunctura de față, deoarece ultimii 27 de ani arată nu întărirea statului, ci prăbușirea lui. Și atunci cu ce să fi contribuit jurnaliștii – în general, nu cei enumerați, să ne înțelegem – la opera prima de după revoluție? Au furnizat instrumente. Că au existat și mai există făcători de ziare sau reporteri, editori, secretari de redacție, șefi de secție cu contacte în intelligence e ok, poate fi în fișa postului. Peste tot în lume, legăturile în serviciile speciale sunt piese importante în ranița unui jurnalist. Fără asemenea contacte, dezvăluiri gen „Watergate” n-ar fi fost posibile.
Unde suntem noi în România? În situația în care jurnaliștii își oferă serviciile tacit, fără qui pro quo, dintr-un sentiment de frustrare că nu participă la măreția statului, sau în contrapartidă, pentru exclusivități beningne pentru structurile de securitate. Dar nu sunt acoperiți. Nu au legitimitatea conferită de actele normative care reglementează munca de informații. Sunt, dacă vreți, agenți voluntari, oameni de sprijin folosiți pentru interese pe care nu le vor cunoaște decât în mică parte. Sau le vor bănui, dar nu vor avea cum să le influențeze. Și la ce să fie folosit un jurnalist? La semnalarea unei anchete care privește un politician, de pildă, a cărui năruire sau protejare intră în sfera interesului național. Cum bine știm, în spațiul public autohton interesul național a fost golit de semnificații. Nu este sinonim cu cel reglementat, ci aparține interesului de grup, mafiot în cele mai multe situații. Pe ce mă bazez? Pe cifre! Azi importăm oțel, mobilă, materiale de construcții, mâncare, ceea ce înseamnă că politicienii au distrus tot. În timp ce unii făceau averi, ceilalți sărăceau, neavând acces la pârghiile statului. Statul sunt EI, deci o eventuală infiltrare nu avea legătură decât cu grupurile clientelare, cu o oligarhie selectată pe criterii de șantaj.
Mai există categoria turnătorului de profesie, dar nici el nu este acoperit. Este frustratul mânat de invidie care trăiește pentru o mică exclusivitate primită o dată pe lună. Pentru o mărgică și-ar vinde și mama. Ce poate furniza el serviciului de informații care să se circumscrie interesului legitim? Nimic. De ce primește atunci exclusivitatea? Pentru că, fără să știe, exploatat de un profesionist, poate dezvălui împrejurări de natură să pocească instituționalizat un politician, om de afaceri, primar. Deci e cam prost. Nu se potrivește cam cu nimeni din listă.
În România se scrie mult, se scrie despre orice, iar a pune ștampile este un sport de performanță. Suntem încă pe tărâmul lui „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. Un jurnalist care se nimerește pe lungimea de undă a SRI sau DNA nu are altă variantă decât să fie catalogat ca aflat în solda acestuia. O iau ca etapă de tranziție spre construcția reală a unei rețele de acoperiți. NU IN PRESA! NICI IN JUSTIȚIE! Și sper ca exclusiv ai statului român. Pentru că de aici pot începe problemele. Unii cred că pot fi și ai României, și ai altora. Ori aiasta nu prea se poate, Majestate!
Recomandările noastre
