Evenimentul Zilei > EVZ Special > Metodele DIABOLICE utilizate de torționarul Vișinescu: „Ți se băga în gură un fel de…”. SCENA MORȚII unui partizan
Metodele DIABOLICE utilizate de torționarul Vișinescu: „Ți se băga în gură un fel de…”. SCENA MORȚII unui partizan

Metodele DIABOLICE utilizate de torționarul Vișinescu: „Ți se băga în gură un fel de…”. SCENA MORȚII unui partizan

Mărturii impresionante despre crimele comise de torționarul Alexandru Vișinescu, fostul comandant al închisorii Râmnicu Sărat, au fost strânse de istoricul Andrei Muraru într-o carte-document

Fragmente din cartea „Vișinescu, torționarul uitat. Închisoarea, crimele, procesul” (Polirom, 2017):

În caz că refuzai să te laşi hrănit, erai imobilizat de gardieni şi ţi se băga în gură un fel de aparat care ţinea forţat gura deschisă, după care se proceda la hrănire cu tubul. Dar, ca să-ţi bage aparatul acela, ţi se descleşta gura cu forţa, ceea ce îţi putea rupe dinţii şi produce răni gingiilor aşa că mai înţelept era să nu te opui, ca să scuteşti nişte suferinţe inutile. Chiar şi fără aceasta, introducerea tubului pe esofag nu era deloc o plăcere, iar dacă, din întâmplare, doctorul sau sanitarul care executa operaţia greşea şi băga tubul pe trahee în loc de esofag, era o adevărată nenorocire.

Numărul matricol 47, indicativul oficial sub care trăia Arnăutu la Râmnicu Sărat, în celula nr. 3, a început să reprezinte o situaţie problematică pentru Vişinescu. Deşi fusese sesizată, Procuratura nu dădea nici un semn. Cu dispreţ, transmisese că un magistrat nu se putea deplasa până la Râmnicu Sărat şi îi ceruse comandantului să vorbească cu tânărul deţinut, iar apoi să comunice rezultatul. La rândul său, directorul închisorilor comuniste, colonelul Vasile Lixandru, i-a cerut lui Vişinescu, la aproape trei luni după ce Arnăutu intrase în greva foamei, să aplice „prescripţiile regulamentare”. Aşadar, e de presupus că situaţia lui Arnăutu era deja bine cunoscută la Bucureşti.

Scena morţii a fost relatată de singurul supravieţuitor al închisorii politice de la Râmnicu Sărat care a pledat din partea acuzării în procesul intentat lui Vişinescu. Însă nu în sala de tribunal. Valentin Cristea, cel care stătuse aici aproape întreg mandatul lui Vişinescu, i-a trimis, după 1990, o scrisoare Elenei Iacob, sora lui Arnăutu. Ea aflase de la fostul deţinut Ioan Bărbuş că Valentin Cristea a fost unul dintre vecinii de lângă celula lui Arnăutu şi i-a cerut detalii despre circumstanţele în care a decedat fostul partizan. Iată relatarea fostului deţinut:

În toamna anului 1959, boala ulceroasă îi devenise insuportabilă; vomita frecvent şi se simţea rău după mese. Ceruse în nenumărate rânduri administraţiei închisorii să-i prescrie regim medical, dar l-au refuzat cu obstinaţie, cu toate că acest regim nu reprezenta nici un efort special din partea lor (eliminarea fasolei, a verzei şi a sării din alimentaţie). După mai multe proteste verbale, pe la începutul lunii octombrie 1959 a declarat greva foamei. Regulamentul închisorii cerea ca grevistul foamei să fie lăsat total nemâncat câteva zile, după care i se dădea o hârtie pentru a declara în scris greva şi motivul ei. Din acel moment începea o procedură foarte chinuitoare, de alimentaţie forţată. Gardienii îl obligau să primească o dată pe zi o raţie de hrană lichidă, care i se turna forţat cu un furtun şi o pâlnie pe gât. Acel furtun introdus zilnic pe gât sfârşea prin a produce leziuni esofagiene, care măreau pe zi ce trece suferinţele celui în cauză. Jean a îndurat cu eroism acest supliciu, fiind hotărât să învingă sau să moară. După circa 40 de zile de cumplite suferinţe, slăbit în urma stării de subnutriţie în care a fost ţinut, în jurul datei de 15 noiembrie 1959, pe înserate, a murit. Am schimbat scurte semnale prin perete până aproape în ultima sa zi. Am ştiut că a părăsit această lume după liniştea deplină care s-a aşternut în celula sa, a cărei uşă a rămas închisă zile în şir, după ce unele mişcări mi-au dat să înţeleg că i-au scos afară rămăşiţele pământeşti.

„Procesul intentat lui Alexandru Vişinescu a fost unul remarcabil întrucît se întîmpla pentru prima dată în istoria justiţiei din România ca acuzaţia de crime împotriva umanităţii comise în timpul regimului comunist să fie îndreptată împotriva unui fost comandant de închisoare. Însemnătatea cazului provine totodată şi din faptul că acuzaţiile au avut la bază cercetările neobosite ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, sub conducerea dr. Andrei Muraru. Verdictul a fost dovada că Revoluţia din 1989 i-a oferit societăţii româneşti şansa de a îmbrăţişa valorile democraţiei occidentale, valori care se bazează implicit pe ideea că natura umană caută să cultive demnitatea intrinsecă a individului, nu să o distrugă, aşa cum a încercat să facă Alexandru Vişinescu şi cum demonstrează paginile acestei cărţi.” (Dennis Deletant)

„Povestea dosarului Vişinescu, relatată profesionist de Andrei Muraru, nu are cinismul exuberant al unui roman de aventuri, dar are dramatismul etic al oricărei bătălii pentru Justiţie şi Memorie. Alexandru Vişinescu era răul anonim din vecinătatea noastră, ascuns sub un nume ce nu spunea nimic pentru milioane de români şi sub un renume a cărui rezonanţă terorizase sute de oameni ce-i trecuseră prin faţă, în închisorile stalinismului românesc. Vişinescu era unul dintre torţionarii zeloşi ai utopiei comuniste, făcut din aluatul din care se plămădesc instrumentele tuturor totalitarismelor şi purtătorii de bîtă ai tuturor dictatorilor. Avînd conştiinţa anesteziată prin scuza că «doar am executat ordine», răsplătit printr-o pensie mare, printr-o Justiţie complice ani de-a rîndul şi devenit inofensiv tocmai prin trecerea anilor, Vişinescu trăia liniştit şi banal, în bula confortabilă a uitării generale. Pînă într-o zi, cînd – graţie unor cercetători tineri, precum Andrei Muraru şi colegii săi – Istoria l-a ajuns din urmă.” (Adrian Cioroianu)

Alexandru Vişinescu a fost condamnat definitiv, în data de 10 februarie 2016, la 20 de ani de închisoare în dosarul în care a fost găsit vinovat de crime împotriva umanităţii

Andrei Muraru (n. 1982, Iaşi) a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (2005), unde şi‑a susţinut şi doctoratul (2011) despre procesele postbelice ale criminalilor de război. A fost preşedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (2012‑2014), calitate în care a demarat campania de aducere în faţa justiţiei a foştilor responsabili din aparatul comunist de represiune. În perioada 2006‑2009 a fost consilier la Cancelaria Prim‑ministrului şi consilier al directorului general al Arhivelor Naţionale ale României. A fost bursier la Aristotle University of Thessaloniki (2004‑2005), New Europe College (2009‑2010) şi United States Holocaust Memorial Museum, Washington DC (2010‑2011). A publicat numeroase studii în reviste de specialitate şi lucrări colective. Este coordonator al volumului Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945‑1967) (Editura Polirom, 2008) şi coautor al primului manual despre dictatura comunistă, O istorie a comunismului din România. Manual pentru liceu (Editura Polirom, 2008; ediţia a II‑a, 2009; ediţia a III‑a, 2014). De asemenea, a participat la numeroase conferinţe internaţionale, a susţinut prelegeri şi are frecvent contribuţii pe teme de istorie recentă. A fost decorat de M.S. Regele Mihai pentru activitatea în fruntea IICCMER cu Ordinul „Coroana României” în grad de Ofiţer (2015). Din decembrie 2014 este Consilier al Preşedintelui României.