Cam de pe la mijlocul unei narațiuni frisonante semnate de „nobeliantul” J.M.Coetzee, intitulate Copilăria lui Isus (ed. Humanitas, 2014, în traducerea admirabilă a Irinei Horea), am reținut acest pasaj: „Nu sunt făpturi ale memoriei. Copiii trăiesc în prezent, nu în trecut. De ce nu iei exemplu de la ei? În loc să aștepți transfigurarea, de ce nu încerci să fii din nou copil? ”. Citeam acest roman exact în ziua în care am pășit pragul galeriei Romane, unde este deschisă expoziția „Doi prieteni: Simion Crăciun şi Mihai Sârbulescu" (7 septembrie – 7 octombrie).
Este o expoziție care mi-a developat paradoxul formulat în acel citat. Pe care nu l-aș fi înțeles dacă nu urmăream felul în care doi artiști, atât de diferiți au statornicit o prietenie de pe vremea studenției, și care s-a întrerupt o dată cu moartea unuia dintre ei. Cea a lui Simion Crăciun, în primăvara lui 2013. Au fost colegi de facultate la catedra pictorului Marius Cilievici, și au parcurs împreună mai bine de trei decenii, iar din pictura lor se vede cât de diferiți erau, totuși. Diferența i-a apropiat; le-a sudat și permanentizat afinitățile, gusturile, aspirațiile.
Au absolvit facultatea în anul 1981, la scurtă vreme după devastatorul cutremur de pământ din primăvara lui 1977, iar acest amănunt nu este deloc de neglijat, pentru că întreaga societate românească s-a transfigurat atunci. Ceva profund s-a produs și în pofida înăspririi galopante a regimului socialist, lumea se închidea în sine tot mai mult, mai ermetic, mai de negrăit. Se vorbea în șoaptă mai mult. La telefon conversațiile deveneau criptice, corespondența scrisă - parabolică, suprarealistă. În această atmosferă de suspiciune generalizată, de raționalizare a hranei, de cenzurare a spațiului public, de instaurare a beznei (fără iluminat stradal pe timpul nopții), pictura își căuta mijloace să existe, să se exprime ca pictură. Unii dintre pictorii vremii, și nu vorbim aici de cei mai mulți, care erau angajați ideologic, social, doctrinar, pecuniar, încercau tot soiul de tertipuri și șiretlicuri pentru a se strecura printre „colțurile ascuțite” ale sistemului, și a păstra astfel o oarecare libertate. Ultimul deceniu al comunismului în România a fost esențialmente anaerob și vulgar. Desigur, procesele și disparițiile umane de altă dată nu mai erau frecvente, dar nici nu au dispărut cu totul ca fenomene. Viața oricui era la vedere, urmărită și supreavegheată: de la muncitor la profesor și demnitar al statului. Nimeni nu era trecut cu vederea, de acceea, orice discurs plastic era cântărit, analizat, aprobat. Tocmai de aceea, este încă un subiect de meditație apariția tocmai în acei ani turburi a unui grup de artiști care se reuneau la Tescani, și pictau deloc șovăielnic în deplină libertate. Din rândul acestora s-a născut și grupul Prolog, care a organizat, înainte de sărbătoarea Nașterii Domnului, prima lor expoziție în anul 1985. Din acest grup a făcut parte dintru început și Mihai Sârbulescu. Iar Simion Crăciun a fost prezent alături de Prolog de-abia în 1997, într-o mai amplă expoziție la galeria Catacomba, din București. Apoi, Crăciun a stat în străinătate, a călătorit.
Faptul că Sârbulescu era alături de Paul Gherasim – însuflețitorul grupului Prolog – nu știrbea nicidecum comuniunea celor doi, a celor vechi prieteni din epoca studenției. Se întâlneau cu frecvența unui metronom, dialogau, ascultau muzică, pictau împreună, aveau fiecare pasiunea picturii intimiste. Se iscă un nou paradox. Deși actul fizic al pictării se consumă în singurătate, față către față cu „subiectul” și suportul pe care acesta urmează să se transpună, dialogul despre funcția și „lucrarea” picturii, nu înceta între Sârbulescu și Crăciun, și acesta față către față.
Îi pasiona dintodeauna peisajul, florile, vegetația, linia orizontului, văzută sau intuită. Nu lipsește însă din lucrările lor nici figura umană, dar aceasta este „topită” în stihia naturii, nu e de capul ei. Nu e separată, nici decupată din mediul natural. Trăiește acolo, precum cuplul paradisiac.
Expoziția de față – care nu e o pedestră înlănțuire de pânze sau foi grafice – arată mai ales diferențele dintre cei doi. Simion Crciun era mai „panoramic”, se atașase temeinic de perspectiva aeriană, picta văzduhul, transparențele multiple ale acestuia; culorile sale sunt pastelate, nu se alătură nici prin intensități, nici prin contraste de complementare. Compozițiile sale nu „rănesc” retina, ci o menajează cuminte, stenic. Atmosfera generală a lucrărilor lui Simion Crăciun este melancolic-poetizantă. La el nu sincopele primează, discrepanțele, ci litota. Cu mijloace reduse, obține impact vizual amplu. Lucru pe care-l urmărește și Mihai Sârbulescu, doar că acesta este mai declamativ, mai impulsiv și coleric. Cromatica lui este zgomotoasă, cărnoasă și metodic ofensivă. Sârbulescu tușează cu țintă, nu estompează luminile, ci le potențează prin alăturări cromatice vii, suculente și intense până la saturație maximă. Efectul este deplin, și nu e doar vizual, ci și psihologic; lucrările lui Sârbulescu sunt neliniștitoare, angoasante, care exercită asupra privitorului o seducție aidoma Meduzei Gorgona.
Dincolo de lista epitetelor și a comparațiilor conținute în acest comentariu, expoziția „Doi prieteni: Simion Crăciun şi Mihai Sârbulescu" este un proiect foarte serios, decantat și matur, atât ca efort al organizatorilor, care au gândit un parcurs pe cât de spactaculos și temeinic, pe atât de discret, cât și al artistului Mihai Sârbulescu, care a rămas să mărturisească despre memorie și meșteșugul prieteniei, care au făcut posibil și au potențat parcursul celor doi artiști în timp, dar au irigat și posteritatea amândurora, care se va dezvălui de acum încolo. La ieșirea din galerie mi-a răsărit în gând acest subtil aforism a lui Laurence Durrell: „Arta nu e artă atâta timp cât nu-ți amenință însăși existența”. Cred că se potrivește cu destinul artiștilor despre care s-a făcut vorbire...
Recomandările noastre
