Închis pe viață sub două peceți mentale grele, resentimentul fiului ilegitim, al bastardului, și dăunătoarea capacitate de a fantaza, de a bate câmpii, Mateiu Caragiale (1885-1936) - de la a cărui moarte prematură s-au împlinit la 25 martie 124 de ani -, și-a încondeiat tatăl (pe mult mai expansivul Ion Luca) cu mânie, în Jurnal.

Se spune că apropiații chiar au eliminat câteva pagini de o rară duritate, în care valorosul dramaturg era etichetat drept bețiv, hoț și nebun! Dar chiar și așa, în condițiile unor însemnări incomplete, liniile portretului schițat de fiu tatălui celebru nu este măgulitor. Din contră!

Să lăsăm însă pentru mai târziu aceste pulsiuni nevrotice mateine, pentru a înțelege, întâi, cauza lor. Autorul „Crailor de Curtea-Veche” nu are mai mult de cinci ani când este adus, și acceptat, în noua familie a tatălui. Amintindu-și, prin 1919, de acele momente, Mateiu concluziona pripit și poate îndreptățit: „Familia se simte moralmente vinovată față de mine”. „Caracterul lui Ion Luca trebuie să fi contribuit la această instabilitate, ca și dificultatea unei vieți în care problemele bănești se puneau cu atât mai acut cu cât doi copii se născuseră între timp: Luca Ion (Luchi), în 1893, și Ecaterina (Tușchi), în 1894 (alte două fetițe muriseră de mici). Relația dintre Mateiu și tatăl său trebuie să fi fost dificilă. Și din pricina violenței și a ciudățeniilor paterne, și din pricina poziției speciale a lui Mateiu în sânul familiei”, apreciază Ion Vianu, fiului distinsului Tudor Vianu în volumul Frumusețea va mântui lumea și alte eseuri (Polirom, 2018).

 

Ambii au fost copii nelegitimi

La rândul lui, Șerban Cioculescu (Viața lui I. L. Caragiale, Editura Institutului Cultural Român, 2005), citat de psihiatrul Ion Vianu, atrage atenția că, dincolo de resentimentele dintre tată și fiu, Ion Luca ar fi fost un excelent învățător pentru copiii săi, inclusiv pentru Mateiu: „I. L. Caragiale avea experiență didactică și o mistuitoare dragoste pentru limba română (se fălea a o cunoaște ca nimeni altul!) pe care va fi trecut-o fiului mai mare, precum și celui mai mic. El știa să recompenseze știința la studii, să dezvolte capacitățile intelectuale ale copiilor lui”. I. L. Caragiale însuși avusese un dascăl extraordinar, pe Basiliu Dragoșescu, căruia scriitorul îi atribuia toată știința sa a limbii române, pe care o considera, cu bune temeiuri, incomparabilă.

Dar, pentru că înțelegerea adevărului se relevă de multe ori din amănunte esențiale, nu trebuie uitat, în această realație tată-fiu, faptul că I. L. Caragiale însuși era copil nelegitim. Căsătorit cu o Caliopi - după cum menționează Cioculescu în opera deja citată - în 1838 la Biserica Enei, Luca Caragiale, părintele lui Ion Luca, se desparte de aceasta pe la 1850, începând o legătură amoroasă cu Ecaterina, născută Caraboas. Fără să se despartă niciodată oficial de Caliopi! Bine, între cele două istorii crescute din aceeași tulpină de sânge, a tatălui și a fiului, există, după cum observa Ion Vianu, o diferență notabilă: Ion Luca este crescut de perechea care i-a dat naștere (ca și sora sa Lenci), în timp ce Mateiu este luat de la mama care i-a dat viață și introdus, vrândnevrând, în familia recompusă a tatălui.

 

Renegarea părinților, ce moștenire!

Pe de o parte, dezvăluie același Cioculescu, Luca era dojenit de mama lui că nu se despărțise formal de Caliopi, pentru a conferi, astfel, o stare civilă clară propriilor copii născuți dintr-o legătură nelegală. Pe de altă parte, există o relatare, indirectă, a prietenului lui Ion Luca - Alexandru Vlahuță (care la rândul lui se destăinuise lui Al. Șerban) -, despre cum își închipuia autorul „Năpastei” nașterea sa. Relatarea e fabuloasă: „Parcă văd… seara. Frig. Ninge. Viscolește… La Ploiești. Acum cincizeci și atâția de ani… O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuiește pe o saltea de paie… Vântul vâjâie afară, nenorocita femeie se zvârcolește înăuntru în dureri grozave… Și toată noaptea o duce așa. De-abia către ziuă se ușurează. Se naște un copil fără noroc… Ei bine, copilul ăla sunt eu!”.

Ce vrea să semnalizeze această mică și intensă povestire? „Absența tatălui în momentul nașterii. De nu va fi fost materială, această absență rămâne simbolică. Acesta ar fi, în fapt, «nenorocul» lui Ion Luca. Tema copilului singur, lipsit de ajutor, este constantă în opera tatălui lui Mateiu (Cănuță om sucit, Calul dracului, Ion etc., unde eroii sunt «lepădați», orfani din pruncie). Poate că slăbiciunea tatălui, caracterul lui șters, să fi constituit factorul determinant. Dar trăirea de solitudine este, oricum, evidentă. Astfel de trăiri infantile sunt fundamentale pentru structurarea depresiei adultului”, apreciază psihiatrul Ion Vianu. Și, în continuare, decisiv: „Adesea, de la o generație la alta, părinții devin artizanii nenorocirii copiilor, reproducând, inconștient, propria lor soartă, în ciuda unor configurații diferite de viață. Sigur că acest sentiment, al unei existențe menite nefericirii, i-a fost transmis fiului Mateiu (care l-a amplificat) de către tatăl Ion Luca”.

De remarcat, la capătul acestei paranteze explicative, că, în lungul conflict dintre moștenitorii imensei averi a Momoloaiei (legendara Ecaterina Cardini, nepoata unui bogat negustor din Șcheii Brașovului), în care Ion Luca Caragiale era parte, acesta din urmă a pretins, la un moment dat, în timpul proceselor interminabile, că nu era fiul mamei sale și, altă dată, că nu era fiul tatălui său! Caracter și Caragiale (moștenit, cum altfel?, de fiul mai mare, Mateiu, care, mai târziu, își va renega din interes mama)! Manevrele erau tertipuri juridice într-o bătălie ale cărei arme nu erau întotdeauna curate. Astfel de modele comportamentale - opinează psihiatrul Ion Vianu - au tendința să se reproducă, în împrejurări diferite și în moduri distincte, de la o generație la alta. De reținut!

 

100.000 de lei pentru a reuși în viață

Mateiu, în adâncul său, trebuie să se fi simțit de două ori „plebeu” - cum îl numește Vianu. Prin originea socială a părinților (între două vizite la Berlin, Mateiu își vizita mama în sărăcăciosul Crângași, ținând-o totodată departe de societatea fiului parvenit) și prin nelegitimitatea ca odraslă a lui Ion Luca. Transplantarea în familia Caragiale-Burelly, unde predomina cosmopolitismul mare-burghez al doamnei, nu era de natură să potolească sentimentele de inferioritate ale intrusului, oricât de bine tratat ar fi fost. Intervine, desigur, și un factor personal - mai observă Vianu. În cazul lui Mateiu, căutarea originii nobiliare, pasiunea pentru heraldică au caracterul unor supracompensații. Se naște o nevroză de caracter, care va da seama de trăsăturile care l-au făcut așa de bizar în ochii contemporanilor: excentricitatea ținutei, snobismul caricatural, construirea unui arbore genealogic neverosimil. Ceea ce constituie tipicul cazului Mateiu Caragiale este coexistența a două căi de fugă diferite: literatura și delirul genealogic.

După verdictul necruțător al psihiatrului, care a conturat precis profilul celor doi Caragiale, să dăm curs și evenimentului istoric, pentru că între tatăl Ion Luca Caragiale și fiul Mateiu Caragiale a existat, fără doar și poate, un mare diferend. De ce nu se înghițeau cei doi, dincolo de resorturile intime ale psihiatriei? Care erau explicațiile la îndemână? Ion Luca îi reproșa fiului (mai ales după mutarea familiei la Berlin, posibilă grație moștenirii unei părți însemnate din averea mătușii brașovene) neseriozitatea cu care-și trata studiile în Germania (până la urmă Mateiu chiar abandonează cursurile de Drept), pe când autorul „Crailor de Curtea-Veche” îi reproșa tatălui că l-a furat! Mateiu era convins că Ion Luca Caragiale îl lipsise de partea lui din moștenirea Momoloaiei! Patruzeci de mii de lei (franci), aur, o parte semnificativă din cei o sută de mii pe care orice tânăr trebuie s-o aibă pentru a reuși în viață! După cum credea Mateiu…

Dedesupturile acestei moște niri intrate în legendă le voi dezvălui, însă, data viitoare...