Dramaturgul îşi lansează mâine un volum de piese scurte despre exil şi moartea iubirii.

Scriitorul Matei Vişniec, care locuieşte în Franţa, va fi prezent astăzi, de la ora 11.00, în incinta barului Hotelului Ramada-Majestic, din Bucureşti, la audiţia cu public a premierei „Angajare de clovn“, un spectacol radiofonic cu Mircea Albulescu, în regia lui Gavriil Pinte. Textul, care a luat Premiul Uniter, pentru cea mai bună piesă românească a anului 1991, vorbeş te despre falsele noastre strategii de supravieţuire.

Marţi, de la ora 18.00, scriitorul va fi prezent la Teatrul de Comedie, în cadrul Festivalului Comediei Româneşti, festCo, unde-şi va lansa volumul de piese scurte, „Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu“, apărut la Editura Paralela 45. Cartea este structurată în jurul a trei mari teme legate de dezrădăcinare, moarte şi eşecul iubirii într-un cuplu fără Dumnezeu. Cele trei teme, de o iremediabilă nostalgie şi tristeţe, se întâlnesc în secţiunile: „Frontiere“ (cu „Welcome America!“), „Agorafobii“ şi „Deşert“, unde atinge, printr-o poetică dureroasă, mereu actuala temă a singurătăţii în doi. Volumul se încheie, prin descrierea răstignirii, în „Nu mă durea nimic şi aşteptam să mor“. EVZ: Cum e să-ţi imaginezi să fii Dumnezeu? Matei Vişniec: Titlul volumului meu, „Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu“, este de fapt replica unui personaj, un „sniper“ mai bătrân care îl învaţă pe un „sniper“ mai tânăr cum să ucidă. Nu întâmplător l-am pus pe acest personaj să spună această replică. Trăim într-o lume în care dictatori macabri au trimis la moarte milioane de oameni. Probabil că în adâcul lor s-au crezut la fel de puternici precum Dumnezeu. Cineva care are putere de viaţă şi de moarte asupra unui om, se crede uneori Dumnezeu… Această boală este cunoscută încă din antichitate, i se spune „hybris“. Dorinţa omului de a se măsura cu zeii a creat multă durere şi moarte printre oameni… „Am învăţat să tac după ce am terminat o carte“

Arma cu care ucizi poate deveni o vioară? E o trimitere spre o simbolistică a unui mit, a păsării Spin care moare şi cântă sau a „Învierii ortodoxe“? În acest volum de piese scurte vorbesc, într-adevăr, foarte mult despre moarte. Despre moartea fizică, dar şi despre moartea demnităţii, despre moartea tandreţei, despre moartea comunicării, despre moartea memoriei, despre moartea tradiţiei, dar şi despre moartea aparentă… Din punctul meu de vedere, volumul are o mare unitate. Mai mult decât atât, însă, nu pot să spun. Am văzut, în viaţa mea, atâţia scriitori care scriau prost, dar vorbeau bine despre romanele, piesele sau nuvelele lor. Măcar atât am învăţat după 40 de ani dedicaţi scrisului: să tac după ce mi-am terminat o carte. Ce culoare are deşertul sufletului în roabă, din piesa „Cu sufletul în roabă“? O întrebare atât de frumoasă nu poate avea răspuns… Dar îi poate incita pe cei care citesc aceste rânduri să-mi citească poveştile. Pentru că, până la urmă, este o culegere de poveşti, forma lor „dialogată“ nu trebuie să-l dezarmeze pe cititor. Să nu uităm că teatrul este un gen literar printre altele. O carte de teatru se poate citi acasă, în fotoliu, ca un roman sau o carte de nuvele sau schiţe. De altfel, aceasta a fost şi intenţia mea cu această nouă carte de teatru scurt: să reabilitez un gen şi un reflex, acela de a citi teatru (regia şi-o poate face cititorul în capul său, dacă povestea îl emoţionează). De ce între Ea şi El poate să fie atâta despărţire şi atâta tristeţe chiar şi după ce-şi dăruiesc trupul unul celuilalt? În câteva dintre aceste piese scurte abordez, într-adevăr, această problemă a luptei dintre „el“ şi „ea“, dragostea ca un veşnic raport de forţe, ca o luptă continuă, chiar şi atunci când se împlineşte… N-am scris multe poveşti de dragoste în viaţa mea, probabil că mi-au trebuit întâi ceva ani pentru a trăi şi apoi pentru a înţelege dragostea. „Românii mai au un sâmbure de nebunie“

Care sunt dezamăgirile dv. legate de România? Cum ar fi tărâmul „drepturilor absolute ale omului şi ale demnităţii umane absolute“? Cum nu există ţară absolută, nu pot spune că România m-a dezamăgit vreodată. Ori de câte ori mă întorc în România (iar din 1990 revin cam de două sau de trei ori pe an) întotdeauna mă emoţionează câte ceva: întâlnirile cu oamenii, locurile pe care le văd sau locuri noi pe care le descopăr, ca să nu mai vorbesc de poezie, teatru şi muzică. Sunt un iremediabil nostalgic, un rădăuţean-bucovinean legat iremediabil de tot ce este românesc. Dorul meu de ducă însă a fost atât de puternic încât până şi astăzi rămâne pentru mine un mister. În mod normal ar fi trebuit să trăiesc toată viaţa la Rădăuţi. Forţa care m-a împins la plecare a fost însă dragostea de literatură. Pentru mine experienţa rătăcirii prin „lume“ a fost vitală.

Cum se vede balcanismul României din Franţa? Nu cred că românii au cel mai mic motiv să se simtă complexaţi, inferiori, marginalizaţi de istorie, la periferia culturii, şi aşa mai departe. Am venit deseori cu prieteni străini (în special francezi, dar şi americani) şi au rămas îndrăgostiţi de România. Anul trecut o trupă americană mi-a jucat o piesă la festivalul de la Sibiu. „În America, noi nu mai ştim să pierdem timpul“, mi-a spus el. „Nimeni, la noi, n-ar sta o noaptea întreagă de vorbă după un spectacol, cum se întâmplă la Sibiu, unde toţi invitaţii îşi dau întâlnire în curtea teatrului abia spre miezul nopţii“. Românii mai au un sâmbure de nebunie, frumuseţe şi umanitate în ei care în occident a fost distrus de societatea de consum. Bine ar fi să-şi păstreze aceste calităţi.

Aveţi totuşi „eşecuri“ culturale? Sunt numeroase, dacă le compar cu visele mele de la 18 ani. Noroc că mă conduc în continuare după această deviză: Ai un eşec? Uită-l imediat şi reapucă-te de lucru. Ai un succes? Uită-l imediat şi reapucă-te de lucru. Descifrarea poetică a lumii

Ce înseamnă dialogul post-absurd şi angajările de clovn din lumea noastră contemporană? Sunt piese total „realiste“, ca să folosesc acest termen pe care îl detestam înainte de 1989. La ora aceea „realism“ şi „socialism“ rimau atât de mult (datori realismului socialist impus de putere), încât preferam să scriu în orice cheie, fantastică, grotescă, onirică, absurdă, suprarealistă, dadaistă, expresionistă, numai realistă nu. Acum mă apropii cu voluptate de „piesa scurtă realistă“ şi caut explozia metafizică, dimensiunea fantastică în descrierea unor situaţii dintre cele mai banale… Acest tip de realism îl asociez totuşi cu poezia, pentru că descifrarea poetică a lumii nu m-a părăsit niciodată. Esenţialul poate fi prins şi criptic, numai în puţine cuvinte? Piesele scurte pot fi adevărate bijuterii când... sunt bune. Am fost fascinat de piesa scurtă, după cum am fost fascinat de poezie. O piesă scurtă reuşită este o formă de captare a unei emoţii puternice cu o enormă economie de cuvinte. Un exerciţiu stilistic fascinant. Este o formă de mister textual, o dovadă că textul este viu. Sunt poveşti care nu vor să „crească“ dincolo de un anumit volum de cuvinte.

"Deviza mea: Ai un eşec? Uită-l imediat şi reapucă-te de lucru. Ai un succes? Uită-l imediat şi reapucă-te de lucru. În acest volum, vorbesc despre moartea fizică, moartea iubirii, moartea demnităţii, moartea tandreţii şi a tradiţiei.", Matei Vişniec, dramaturg. DE LA RĂDĂUŢI LA PARIS

„Fericit ca un rege, sărac ca un cerşetor“ S-a născut pe 29 ianuarie 1956, la Rădăuţi. „Am descoperit însă lumea la Bucureşti, oraş pe care l-am iubit cu pasiune, unde am studiat Filosofia, am avut norocul să fac parte din generaţia ’80. După Rădăuţi şi Bucureşti, în mod (ne?)firesc, a urmat Parisul, unde am ajuns în septembrie 1987, fericit ca un rege şi sărac ca un cerşetor“, povesteşte dramaturgul.

A scris numeroase volume de teatru, traduse în româneşte, printre care: „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte“, „Omul cu o singură aripă“, „Istoria comunismului povestită pentru bolnavi mintal“ (apărute la Paralela 45), alături de „Păianjenul în rană“, „Groapa în tavan“, „Omul Pubelă. Femeia ca un câmp de luptă“ (Cartea Românească).

Multe piese au fost montate şi în România. „Piesele mele au început să călătorească prin lume şi eu după ele: mi-am auzit textele spuse în franceză, în engleză, în germană, în olandeză, în portugheză, în greacă, în poloneză, în turcă, în arabă, în japoneză… Limbajul teatrului e unul singur.“ ŢIGARA DE DUPĂ

„Te las singur în deşertul tău“ EA: Toţi. Voi toţi. După ce faceţi dragoste, toţi vă aprindeţi o ţigară. EL: Ei şi? (...) Zău, dacă mai înţeleg ceva. Pe cuvânt. Mă simt şi eu bine, am chef şi eu să nu mă gândesc la nimic timp de două minute, şi dintr-o dată vii cu nişte chestii, cu vidul, cu deşertul… EA: Ai simţit nevoia să pleci. Când pleci imediat după ce faci dragoste, asta înseamnă că faci vid în jurul tău. Tu nici nu-ţi dai seama, dar aşa eşti tu făcut, micile tale momente de tandreţe accidentală anunţă vidul. Dar nu-i nimic. Poţi să pleci. Te înţeleg. EL: Dar n-am avut o secundă intenţia să plec. Îţi jur. EA: Dar ai simţit nevoia să taci. EL: Da, pentru că am vrut să stau liniştit două minute. EA: Foarte bine, atunci n-ai decât să rămâi liniştit. Eu sunt cea care am să plec, în cazul ăsta. EL: Stai puţin… Unde vrei să pleci? EA: Ce contează, plec. Plec ca să te las liniştit. Ai chef să fii singur, singur în mijlocul deşertului tău, singur cu deşertul creat de tine, deci te las singur. Dar nu-ţi fă griji, eu te înţeleg. Aşa eşti tu făcut. La revedere.

(Fragment din secţiunea „Deşert“)