...Ţara noastră a avut, în cei 150 de ani de existenţă efectivă, un singur proiect adevărat, urmărit cu obstinaţie pe termen lung: cel prin care generaţia boierilor luminaţi a creat România Mare.
Firul epic brodat în jurul familiei Brătianu (tată şi fiu) începe în preajma Revoluţiei de la 1848 şi se încheie brusc, în 1927. Totul s-a rupt o dată cu decesul suspect al lui Ionel I. C. Brătianu, eveniment de care destui istorici spun că n-ar fi fost chiar străine Marile Puteri, furioase că liberalul îndrăznise să naţionalizeze resursele naturale ale ţării.
Probabil că românii n-au vocaţie pentru proiectele pe termen lung, pentru că generaţia paşoptistă şi Brătienii n-au avut un „va urma”. A fost nevoie de numai 13 ani de haos pentru ca tot edificiul care transformase România într-o putere regională să se prăbuşească precum un castel de nisip.
Fotbalul românesc urmează fidel - nici nu se putea altfel - destinul ţării din care-şi trage seva. Oamenii cu viziune pot fi număraţi pe degete. Nu sunt bine văzuţi într-o lume a provizoratului. Lipsa perspectivei ne transformă pe toţi în Sisifi. Aceasta este explicaţia pentru incapacitatea de a acumula şi valoriza informaţia. Absenţa planului e cheia regresului Stelei după trei ani de acumulări teoretice în Liga Campionilor. E motivul pentru care, după primul event din istoria clubului, CFR Cluj a schimbat patru antrenori. E explicaţia faptului că Dinamo pedalează în gol de atâţia ani. Iar exemplele pot continua.
Naţionala nu face excepţie. Piţurcă, Hagi, Iordănescu - toţi au „cântat” după ureche. Puţinele rezultate au fost inconstante şi mai degrabă rodul întâmplării.
În ultimul deceniu, un singur antrenor a avut un plan. Bölöni a venit din Franţa cu o strategie clară. A stat zece luni la FRF, interval în care a pensionat „Generaţia de Aur” şi a introdus şapte jucători de perspectivă în circuitul naţionalei. Sistemul l-a urât pentru că lucra opt ore pe zi, pentru că nu accepta pilele, pentru că nu făcea compromisuri. În final, i s-a făcut vânt spre Portugalia. Iar lucrul „după plan” a fost din nou abandonat.
Acum, după aproape un deceniu, naţionala şi federaţia au ajuns iar într-o fundătură. Conducătorii FRF simt că se prăbuşesc şi caută salvarea la un alt om cu perspectivă. Aşa şi-au amintit de Mircea Lucescu.
„Nu mai am nevoie de provocări”, obişnuieşte să spună „Il Luce”, acum ajuns la 63 de ani. Dar Lucescu, ca un vizionar ce este, e preocupat de dimensiunea peste timp a personalităţii lui. Şi ştie că, poate, proiectul de căpătâi al impresionatei sale cariere tocmai acum stă să înceapă...
Citiţi şi:
Mircea Lucescu - director tehnic, Răzvan - selecţioner!
Naţionala, între Mircea Lucescu şi Răzvan Lucescu
Recomandările noastre
