Dr. Alexandru Mihailă, lector de Vechiul Testament și limba ebraică la Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Teologie Ortodoxa, a scos în evidenţă câteva mărturii despre Sfânta Lumină de la Ierusalim.

Lumina Sfântă este considerată un miracol al ortodoxiei, care se întâmplă în fiecare an de Paște la Ierusalim, în timpul Vecerniei Mari din Sâmbăta Mare. În acele momente, deasupra Sfântului Mormânt, se aprinde brusc un foc care se pogoară din cer, după care este distribuit în întreaga lume. În acest context, dr. Alexandru Mihăilă este profesor, diacon ortodox, conferențiar de Vechiul Testament și Ebraică biblică la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din București, a încercat să ajute prin punerea la dispoziția celor interesați a mărturiilor despre Sfânta Lumină.

Dr. Alexandru Mihăilă: „Pentru că în ultima săptămână au apărut numeroase discuții despre Lumina Sfântă de la Ierusalim, încerc să ajut prin punerea la dispoziția celor interesați a mărturiilor despre Sfânta Lumină. M-am folosit de un articol bine documentat scris de Nicolas Egender publicat în revista Irenikon în 2004, nr. 2-3, pp. 271-315. Traducerea este provizorie. Un număr de 85 de mărturii, inclusiv moderne, sunt găsite în cartea lui Haralambie Skarlakidis despre Sfânta Lumină.

Mărturii vechi-testamentare despre focul sacru

Macabei 1.18-23, 33-36: „18Vrând drept aceea să facem în douăzeci și cinci de zile ale lunii lui Chislev sărbătoarea sfințirii templului [= Hanukka], cu cuviință am socotit a vă înștiința, ca și voi asemenea să prăznuiți sărbătoarea corturilor și a focului, în amintirea lui Neemia, cel care a zidit templul Domnului și jertfelnicul pe care a adus jertfă. Căci, când au fost duși în Persia strămoșii noștri, bunii credincioși preoți, care erau atunci, luând din focul jertfelnicului, l-au ascuns în taină într-o groapă ca de fântână fără de apă, în care l-au astupat, încât locul nu era știut de nimeni. 20Iar după ce au trecut câțiva ani, când a voit Dumnezeu, trimis fiind Neemia de regele Persiei, a trimis după foc pe nepoții preoților celor ce l-au ascuns, și, precum ne-au spus, n-au aflat foc, ci apă mocirloasă. Și le-a poruncit să scoată de acolo apă și să aducă, și după ce s-au adus cele de jertfă, a poruncit Neemia preoților să stropească cu apa aceea lemnele și cele ce erau puse deasupra.

După ce s-a făcut aceasta și a vestit vremea, când a strălucit soarele care mai înainte era în nori, s-a aprins foc mare, încât toți s-au minunat. 23Și rugăciune făceau toți preoții, când se mistuia jertfa, preoții toți începând cu Ionatan; iar ceilalți răspundeau împreună cu Neemia. […] 30Și preoții cântau laude. Iar după ce s-au mistuit cele ce erau ale jertfei, a poruncit Neemia să ude cu cealaltă apă, care a rămas, pietrele cele mai mari. Îndată ce s-a făcut aceasta, s-a aprins din ele flacără, dar flacăra de pe altar o covârșea în strălucire.

Și după ce s-a făcut aievea lucrul acesta, s-a spus regelui Perșilor că în locul în care ascunseseră focul preoții duși în robie s-a arătat apă, din care Neemia și cei care erau cu el a sfințit jertfele. Iar regele, cercetând lucrul, a îngrădit locul și a făcut jertfelnic. 35Și multe daruri și lucruri luând regele, le-a dăruit preoților. 36Și a numit Neemia locul acela Neftar, care se tălmăcește curățenie, dar se cheamă de către cei mulți Neftai”. Neft înseamnă în ebraica modernă petrol.

Mărturii indirecte mai vechi despre minuni legate de iluminare

În vremea episcopului Narcis de Ierusalim (180-192), în Vinerea Mare diaconii au rămas fără untdelemn. Narcis a poruncit să pună apă, care s-a transformat în untdelemn, păstrat de atunci cu venerație (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească 6.9.2-3).

Descriind cultul din Ierusalim, pelerina Egeria scrie despre vecernie în anul 382: „La ceasul al zecelea din zi, care aici se numește licinicon, pe când noi îi spunem lucernare, toată mulțimea se adună, de asemenea, la biserica Învierii; se aprind toate candelele și lumânările și se face o lumină neobișnuită. Dar lumina aceasta nu se aduce de afară, ci se aprinde din interiorul peșterii, unde zi și noapte arde fără încetare o candelă, în interiorul grilajului” (Egeria, Jurnalul 24.4).

Mărturii liturgice despre slujba luminii sfinte

Lecționarul armean (care reflectă cultul din Ierusalim din jur de 415-417): la privegherea pascală care începe în Biserica Învierii (Anastasis) cu Psalmul 112 (113), se aprinde o candelă (în tradiția manuscrisă de mai târziu se aprind trei candele), care reprezintă învierea lui Hristos. Apoi sunt douăsprezece lecturi din Vechiul Testament, dintre care a șasea e din Isaia 60.1-13: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime”.

Tipikonul Bisericii din Ierusalim din 1122, dar care reflectă situația de la începutul sec. X: La ceasul al nouălea, patriarhul și clerul, îmbrăcați în alb, coboară în Anastasis fără lumină și fără tămâie. Încep vecernia în spatele catafalcului, cu Psalmul 103, stihologia (Psalmii 1-8), lucernariile cu opt stihuri ale duminicii, apoi intrarea și «Lumină lină», apoi cele 15 lecturi vechi-testamentare. Patriarhul și clericii tămâiază catafalcul închis, înconjurându-l de trei ori, apoi ediculul, Anastasis, Golgotha, Grădina sfântă, Martyrium, Temnița sfântă. Apoi, în vreme ce toată lumea cântă fără încetare Kyrie eleison, patriarhul face trei metanii cu fața la pământ, rugându-se cu lacrimi pentru păcatele poporului. Intră cu însoțitori în Mormântul Sfânt, iar acolo iarăși se închină de trei ori și se roagă. Ia „Sfânta Lumină din candela Sfântului Mormânt și o dă arhidiaconului care o dă la tot poporul”. Se cântă „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime…” și cealaltă parte din vecernie. Apoi patriarhul se duce la baptisteriu pentru botez și mirungere, apoi vine la Liturghia euharistică din Martyrium. Această liturghie este urmată de Liturghia Sfântului Iacob, săvârșită pe piatra îngerului din fața catafalcului. E prima mențiune istorică a sintagmei de „Lumină Sfântă”.

Mărturii patristice despre lumina Mormântului

Sf. Grigorie de Nyssa, Omilia 2 la Înviere (PG 46. 636-637; îi aparține de fapt lui Sever de Antiohia): „Văzând [mahrama și giulgiurile], cei care erau împreună cu Petru [și cu Ioan] au crezut, pentru că s-au uitat nu pur și simplu, ci cu o minte mai înaltă și apostolică. Mormântul era, de fapt, plin de lumină, în așa măsură încât, deși era noapte, ei vedeau în mod îndoit ceea ce era înăuntru: cu simțurile și cu duhul. Pentru că, dacă «drepții au întotdeauna lumina» (Pilde 13.9; Ps 96.11), după Scriptură, cu atât mai mult o are Dumnezeul celor drepți”.

Sf. Ioan Damaschinul, Omilie la Sâmbăta Sfântă 26 (PG 96. 628 A): „Va veni noaptea și acest sabat care este înaintea primei zile (Matei 28.1), ziua strălucitoare și luminoasă a Domnului în care lumina necreată (ἄκτιστον φῶς) se ridică în mod corporal din Mormânt, ca un Logodnic răspândind frumusețea Învierii”.

Mărturii explicite ale pelerinilor

În jur de 870 călugărul Bernard spune despre privegherea pascală de la Biserica Anastasis: „după slujbă cântă Kyrie eleison până când, prin venirea unui înger, lumina aprinde candelele atârnate deasupra Sfântului Mormânt”. Prima menționare a aprinderii minunate.

Începutul sec. X, mitropolitul Aretas al Cezareei Capadociei spune în Scrisoarea către emirul din Damasc: „Deodată cu strălucire, lumânarea primește lumina și din această lumină toți cei care sunt la Ierusalim primesc focul”.

În 947, Nichita, un oficial al curții imperiale, îi scrie o scrisoare împăratului Constantin VII Porfirogenetul, descriindu-i evenimentul petrecut în vremea patriarhului Hristodul al Ierusalimului (935-949): „Preaînțeleptul arhiepiscop […] la ceasul al șaselea din zi la dumnezeiescul Mormânt al Mântuitorului, cu brațele ridicate ca Moise […] vede arătarea dumnezeiască a luminii (φωτοφανεία) printr-un înger”.

În 1106-1107, egumenul rus Daniel, care vizitează cu o delegație din Rusia, Novgorod și Kiev, fiind cu toții oaspeții călugărilor de la Sfântul Sava, descrie pelerinajul și întâlnirea cu prințul Baldovin, conducătorul Regatului latin al Ierusalimului. După descrierea lui, grecii săvârșesc vecernia, iar în același timp latinii „stau și bâiguie și ei în felul lor”. „Când poporul cântă Kyrie eleison, la sfârșitul ceasului al nouălea, când încep să intoneze cântarea cu trecerea [prin Marea Roșie], un mic nor, venind de la Răsărit, s-a oprit deodată deasupra cupolei descoperite a bisericii și o mică ploaie a căzut pe Sfântul Mormânt și ne-a cuprind pe toți cei care eram la Mormânt. Se făcu apoi că Sfânta Lumină a luminat deodată Sfântul Mormânt, strălucind ca o străfulgerare înfricoșătoare și minunată. Episcopul, urmat de patru diaconi, a deschis atunci poarta Mormântului și a intrat cu lumânarea pe care a primit-o de la prințul Baldovin, pentru a-și aprinde primul din această Sfântă Lumină. A venit apoi și a dat-o în mâna prințului, care și-a reluat locul bucuros, ținând lumânarea. Din lumânarea prințului le-am aprins și pe ale noastre, care au slujit la trecerea Focului către toată lumea din Biserică. Această Sfântă Lumină nu e asemănătoare cu flacăra obișnuită, ci arde într-un chip minunat și cu o strălucire de nedescris, roșie precum cinabrul. Întregul popor stă cu lumânările aprinse și repetă cu glas mare, cu bucurie și voioșie imensă Kyrie eleison. Niciun om nu poate arăta o voioșie asemenea celei care îl copleșește pe orice creștin în acea clipă la vederea Sfintei Lumini a lui Dumnezeu. Cel care nu a participat la bucuria acestei zile nu poate adeveri istorisirea a ceea ce eu am văzut. Doar oamenii înțelepți și credincioși sunt cei care adăuga credință la adevărul acestei istorisiri și pot asculta cu uimire amănuntele despre aceste locuri sfinte”. Egumenul Daniel își așază „o candelă mare de sticlă” pe Mormânt „în numele întregii țări rusești”. El nu vede „nici porumbel, nici fulger, ci harul dumnezeiesc care coboară nevăzut din cer și aprinde candelele Mormântului Domnului nostru”.

Momentul în care încăperea s-a umplut de Focul dumnezeiesc

Către 1370 arhimandritul rus Grethenios (Grefenii) a participat la „minunea slăvită și neasemănată”, pe care o înțelege ca „pogorâre a Duhului Sfânt”. El vede mai întâi „un fum disipat; a doua oară, a apărut ca venind de la cădelnițe; iar a treia oară, un fum gros care a ieșit din fereastră […] Deschizând Mormântul, patriarhul a intrat cu episcopul armean, pentru că încăperea s-a umplut de Foc dumnezeiesc și toate candelele care fuseseră stinse din Joia Sfânt și fuseseră curățate, și care aveau fitilurile pregătite, s-au aprins. Patriarhul și-a aprins o lumânare de la Sfântul Foc, iar din lumânarea sa au fost aprinse toate lumânările din Biserica ce s-a umplut de strigăte mari de bucurie datorită Focului”.

La 7 aprilie 1420, în vremea patriarhului Teofil II (1417-1424), diaconul Zosima de la Mânăstirea Sfântului Serghie, a participat: „Am văzut Sfânta Lumină cerească. Către ceasul al zecelea din zi, în Sfânta Sâmbătă, candelele de deasupra Mormântului lui Dumnezeu s-au aprins într-un chip nevăzut. Unii ziceau că un fulger a aprins candelele, alții că un tunet, iar alții că un porumbel a adus Focul în cioc. Toate acestea sunt minciuni și nu sunt adevărate”. De fapt, diaconul spune că Sfânta Lumină apare în mod invizibil.

Între 1558-1561, negustorul rus Vasile Pozniakov vine în misiune diplomatică în Țara Sfântă, în vremea patriarhului Gherman (1537-1579), care a înființat „Frăția Sfântului Mormânt”. Dă mărturie prezenței ortodoxe: „Creștinii sunt greci, sirieni [melchiți], sârbi, georgieni, ruși, albanezi, valahi”. „Cu două ceasuri înainte de noapte, soarele pătrunde în marea biserică prin cupola descoperită. O rază se oprește la crucea care este pe Mormântul Domnului, în interiorul marii biserici. La vederea acestei raze, semn ceresc, patriarhul începe să cânte vecernia în biserică, împreună cu creștinii. După citirea paremiilor, patriarhul, luând Evanghelia, crucile, praporii și lumânările neaprinse, se îndreaptă prin ușa laterală a altarului către Sfântul Mormânt. Este urmat de călugări și creștini, iar în spatele lor, cu francii, vine abatele venețian Bonifaciu, care locuiește pe Muntele Sion; apoi egumenul armean cu armenii; apoi copții, etiopienii, maroniții, arienii, nestorienii și alți eretici blestemați cu preoții lor.

Ajuns la Sfântul Mormânt, patriarhul înconjoară de trei ori, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi. Călugării, teologii și toți creștinii plâng, strigând către Dumnezeu: «Doamne, dă-ne harul să vedem mila ta și nu ne lăsa pe noi triști!». Cât despre patriarh, el merge împrejurul Sfântului Mormânt, intonând cântarea: «Iadul astăzi suspină, scoțând vaiete». Noi toți, care priveam, nu ne-am putut stăpâni lacrimile. Patriarhul s-a oprit în sfârșit în fața intrării în Mormânt și a poruncit turcilor să scoată pecețile. El însuși deschide poarta și întregul popor vede harul lui Dumnezeu, coborât din cer pe Sfântul Mormânt sub chipul unui foc multicolor, care alunecă pe plăcile de marmură așa ca fulgerul pe cer. Dintre toate candelele atârnate deasupra Mormântului, niciuna nu era aprinsă. La vederea milei dumnezeiești, poporul se umple de o mare voioșie și varsă lacrimi de bucurie. Egumenul latin Bonifaciu a voit să intre în Mormânt înaintea patriarhului nostru, dar călugării de la Sinai, preotul Iosif și Malahia și călugărul Moise de la Sfântul Sava l-au ținut și nu l-au lăsat să intre.

Patriarhul Gherman a intrat deci singur în Mormânt, cu amândouă mâinile pline de lumânări. S-a apropiat de catafalcul Domnului ținând lumânările, și Focul a coborât de la Sfântul Mormânt pe mâinile patriarhului și pe lumânări, iar acestea s-au aprins în mâinile sale în fața întregului popor, ceea ce Dumnezeu ne-a permis și nouă, păcătoșilor, să vedem. O candelă a unui creștin s-a aprins și ea la Sfântul Mormânt. Patriarhul a ieșit cu mâinile pline de mănunchiuri mari de lumânări aprinse, și trecând de pragul catafalcului, s-a suit într-o parte pe un loc înalt pregătit special. Poporul l-a înconjurat și creștinii au primit Focul din mâinile lui. Au aprins imediat lumânările și candelele din fața icoanelor din întreaga Biserică. Fiecare își ia Focul acasă și îl păzește tot anul. Focul de la lumânările aduse de patriarh din Sfântul Mormânt nu arde nimic, cu excepția lumânărilor, atunci când îl ține în mâinile lui. Dar după ce credincioșii îl primesc din mâinile lui, focul devine în mâinile lor un foc obișnuit care arde orice. Cât despre latini și eretici, egumenii și preoții lor iau focul din candela creștină [ortodoxă] pusă pe Sfântul Mormânt și își aprind lumânările și candelele”.

Mărturii explicite musulmane

Al Jahiz (mort 869) spunea: „Păzitorii templului nu au încetat să meșterească șmecherii pentru popor, ca cea a călugărilor cu flăcări din biserica Învierii de la Ierusalim, care pretind că untdelemnul din candelă se aprinde noaptea la vremea praznicelor lor”.

Ibn al-Qass (mort 946): „De Paștele creștin, în Sfânta Sâmbătă, lumea iese din locul catafalcului pentru a se urca pe stânca înconjurată de balustrade. De acolo, se uită la catafalc, rugându-se și închinându-se înaintea Dumnezeului Celui Preaînalt, de la primul ceas al dimineții până la apusul soarelui. Emirul și imamul moscheii sunt prezenți. Guvernatorul sigilează poarta Mormântului. Stau toți așa, până când zăresc o lumină asemănătoare unui Foc alb ieșind din interiorul catafalcului. Guvernatorul deschide atunci poarta Mormântului și intra ținând o lumânare pe care o aprinde de la acest Foc, și apoi iese. Lumânarea aprinsă nu se consumă. El o dă imamului, care o ia și aprinde candelele de la moschee. Când lumânarea trece în trei mâini, se consumă și se transformă în foc. Apoi i se întocmește și i se dă guvernatorului un raport în care se spune că Focul a coborât la ora cutare și în ziua cutare”.

Mai multe detalii mult disputatul subiect din ultimele zile le puteţi citi pe blogul personal dr. Alexandru Mihăilă.