Într-un cartier cu amalgam de vechi și nou al unui București cenușiu și grăbit, prins în chingile unui plin soare de vară, o biserică își înalță fruntea spre Cerul de un senin strălucitor și cu câteva dâre de nori jucăușe, zâmbind în alergarea lor spre îmbrățișarea eternă a Pământului. O biserică micuță, la prima vedere, situată pe Dealul de vis-a-vis de locul fostei Mănăstiri Văcărești, ascunsă pe după zidurile ca de cetate ale Arhivei Naționale a României. Prof. Nicoleta Enculescu, din București ne-a trimis un text emoționant.

Este o biserică tip hală, cu o singură turlă, pe naos, fără abside laterale, doar la Sfântul Altar. Are pridvor închis, pronaos (deasupra căruia se înalță cafasul), naos și Sfântul Altar cu absidă poligonală, decroșată. Este cunoscută sub numele de biserica „Mărțișor”, situată în strada „Mărțișor”, nr.63, sector 4, și are dimensiunile de 24 x 7 m și 6 m înălțime la cornișă. Are ferestre încadrate în ornamente sculptate în piatră, practicându-se motivul rombului, al coloanei infinitului, ca un simbol al eternei rugăciuni și credințe ce nu vor pieri oricât de tulburi vor fi vremurile.

Așa cum putem citi din istoricul bisericii (lăsat, spre cunoaștere, viitoarelor generații de bucureșteni, și pe pagina de internet a bisericii), numele de „Mărțișor” vine „de la obiceiul oamenilor, pripășiți printre rămășițele viilor și livezilor mănăstirești, de a lega, lângă mugurii crengilor, fire roșii de borangic în diminețile trandafirii ale zi întâiului de martie” (Băruțu Arghezi – Povestiri din Mărțișor). În zilele noastre, oamenii obișnuiesc, în continuare, să lege, de ramurile pomilor fructiferi, șnurulețe din bumbac sau mătase, roșii și albe, împletite, pentru rod bogat.

Acest deal pe care se ridică, mândră, biserica, până în 1864 era ocupat de viile Mănăstirii Văcărești. Și chiar ne putem imagina cum, din această parte a viitoarei Capitale, care, pe atunci,  se afla în afara Bucureștiului, locul ctitoriei lui Nicolae Mavrocordat (situat undeva mai jos, unde, de veacuri, odihnește biserica „Foișor” din strada Foișorului, nr.119-121, sector 3, metoc, odinioară, al Mănăstirii Radu-Vodă, cu care se învecina în partea de sud-vest; aici se aflau, la sud-est de biserică, și palatele domnești) era legat de Mănăstirea Văcărești printr-un pod de lemn cu geamlâc, sprijinit pe piloni groși de stejar, ce trecea, în linie dreaptă, peste apa Dâmboviței, spre sud. Toată valea aceasta era de aproximantiv 2 1/2 km..

Referitor la numele foișor, Ionescu-Gion, un valoros istoric al Bucurestiului secolului al XIX-lea, subliniază ideea că mahalaua Foișorului „este numită astfel după foișorul clădit de vodă, Nicolae Mavrocordat".

Și preotul Panait Toporaș, unul dintre preoții slujitori ai bisericii „Foișor", încearcă o explicație a acestui termen, considerând că așa s-ar traduce cuvântul de origine turceasca „geamlâc".

În valoroasa sa lucrare, „Istoria fondării orașului București", istoricul D.Pappazoglu scria: "...lângă această biserică erau palatele Doamnei și acolo se făcuse un pălimar lung ca un foișor, cu învelitoare, prin care mergea Doamna... până la Văcărești, la Vodă. Acest foișor era ridicat pe mulți stâlpi, pe un spațiu de o jumătate de oră călătorie, și cu ferestre în amândouă laturile; își continuă imaginea lui peste lunci, peste grădini, chiar peste apa Dâmboviței, și de atunci s-a numit acea mahala a Foișorului".

Extinzându-se Bucureștiul și apărând cartiere noi, Patriarhul Nicodim a înființat noi parohii, 40 la număr, printre care și parohia Mărțișor, care, la vremea aceea (anul 1941), era cunoscută sub numele de parohia Văcărești, cu hramul „Sfântul Vasile”.

Primul preot care a slujit aici, începând cu data de 1 iunie 1941, a fost Preotul Mihai Tătărâm.

După trei luni, în urma hotărârii primului Consiliu Parohial, din același an 1941, parohia și biserica a primit denumirea de „Mărțișor”, precum și hramurile Sfântului Mare Mucenic Gheorghe – purtătorul de biruință și ale Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.

Printre membrii Consiliului Parohial al bisericii „Mărțișor” s-a numărat și scriitorul Tudor Arghezi, a cărui casă memorială se află în imediata apropiere a bisericii. Scriitorul interbelic și-a legat puternic numele, în calitatea sa de deputat, de acest cartier, „Mărțișor”. El scria astfel, în „Informația Bucureștilor”, din 1943,  despre „Așezământul Mărțișor”: „Toți cei cărora le-am spus ce vreau să fac, m-au compătimit pentru gestul meu îndrăzneț de a-mi așeza sălașul într-o pustietate unde te puteau mânca lupii și unde nu exista nicio înlesnire pentru o viață civilizată. Nu tu electricitate, nu apă, nu canalizare, nu telefon, nu stradă, nu trotuar… Cartierul Mărțișor are nevoie, pentru sănătatea lui morală, de o biserică și de o grădiniță de copii. Câteva sute de nevârstnici, lăsați în voia străzii de părinții nevoiași duși la lucru, capătă deprinderile de care mai târziu legile și judecătorii nu vor mai fi în stare să-i dezbare. O învățătoare în mijlocul lor i-ar deprinde să lucreze de-a joaca, să cânte și să citească, adunați vara la umbră și iarna într-o sală caldă. (…) La scurtă vreme de la închegarea Mărțișorului, împrejurimile au fost ocupate de case și căsuțe construite de oameni necăjiți, funcționari mici și lucrători de la fabricile din vale. O dată cu dezvoltarea așezării s-au înmnulțit și necesitățile populației, descălecată, ca și noi, în lăstăriile din vecinătatea pușcăriei și a crâșmei Mandravela. Lampa de petrol se cerea  înlocuită cu becul electric… Mai erau necesare niște străzi cu oarecari trotuare și câte altele, ca în orice nouă așezare. În această situație, mahalaua m-a ales delegat, nu deputat, ci un fel de alergător pe la toate icoanele ca să câștig bunăvoința edililor… și, cât de omenie, cât din interes electoral, mahalaua Mărțișor a avut lumină, străzi pietruite, tramvai pe Șoseaua Olteniței și autobuz pe Văcărești. Am făcut tot ce am putut ca oamenii între care trăiam să se simtă în rândul oamenilor”.

Biserica „Mărțișor” a fost târnosită după întronizarea Patriarhului Justinian Marina, la 19 septembrie 1948, de către Mitropolitul Efrem Enăchescu al Basarabiei, refugiat în România.

Preotul Mihai Tătărâm nu este doar primul preot slujitor de aici, ci și considerat fondatorul bisericii.

Biserica a fost resfințită, de-a lungul timpului, în 1979 – de către P.S. Antonie (Plămădeală) Ploieșteanul, Vicar Patriarhal; în 1993 – de către P.S. Roman Ialomițeanul; în 11 noiembrie 2012 -  de către P.S. Varlaam Ploieșteanul, Episcop Vicar Patriarhal, delegat al Preafericitului  Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Pictura bisericii „Mărțișor” a fost refăcută de pictorul bisericesc Horia-Traian Petrescu, în perioada 2009-2011.

Pictura frescă este realizată în stil bizantin. Scenele sunt mari, siluetele sfinților sunt alungite, ale căror figuri, văzute aproape mereu din față, se prelungesc în ovale în care se deschid mari ochi ficși, ce par că ar vede mai departe decât oamenii obișnuiți; privesc blajin și melancolic. Fgurile au ceva uman, care încălzește și mângâie sufletul. Tonurile pornesc de la griuri, albastru ciel, ocru, ocru roșu, roșu cărămiziu, roșu grena, brun, verde de pământ, bleumarin etc..

Au slujit aici preoții: Mihail Tătărâm, Iulian Stoicescu, Nicolae Breban, Aurel Samoilă, prof.Ion Ionescu.

Cântăreți bisericești au fost:  Pandele Veruș și P. Lițescu.

Preotul Mihail Tătărâm a fost și scriitor. Volumele sale apărute sunt: „La margine de București” – 1983, „Prin Bucureștiul iubit”, „Cartea cu amintiri și zâmbete” – 1992.

Preotului Iulian Stoicescu I se mai spunea și „preotul de foc”, datorită felului său de a fi, de a-și înțelege aproapele, de a se ruga pentru el, de a suspina pentru cei păcătoși, gata întotdeauna să ia crucea altora și să-i ajute să și-o poarte. Binecuvântările sale erau „cuvinte cu putere multă” (Costion Nicolescu - Un preot de foc – Părintele Iulian, Editura Bizantină).

Preotul profesor Ion Ionescu a fost și autor al unor studii istorice, lingvistice și folclorice. Lucrările sale trebuie reținute și ele: „Din ceasul al treilea”, „Poezii”, „Începuturile creștinismului românesc daco-român”.

În prezent, preoții slujitori ai Mărțișorului sunt: Dragoș Marineață – paroh și Marian-Mugurel Crăciun – coslujitor, iar cântăreț este domnul Adrian-Petre Militaru.

La ceas de Vecernie sau de Sfântă Liturghie, la ceasul binecuvântărilor de dimineață, călătorule creștin, de-ți vei îndrepta pașii și spre acest Sfânt lăcaș de cult, nu vei regreta. Sub binecuvântarea Maicii Domnului, Sfinții ocrotitori ai Mărțișorului și spiritul lui Arghezi te vor întâmpina încă de la poartă, purtându-ți pașii pe aleile umbrite de măreții tei din curtea bisericii chiar și în zilele toride de vară, ajutându-te să-ți regăsești, în taină, sufletul rătăcit în zbuciumul urbanului.

Spunea Arghezi, odinioară: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte / Decât un nume adunat pe-o carte”. Ei bine, a lăsat mai mult decât atât! Prin Mărțișorul de-acum, moștenirea lui Arghezi dăinuie, având  rădăcini durabile în poveștile strânse în icoane, amintiri de ieri ale unor enoriași, în adieri de vânt și rugăciuni rostite tainic în inimi și cuvânt.

A consemnat prof. Nicoleta Enculescu, București