După suirea pe tron a lui Constantin cel Mare și după ce a avut loc triumful Bisericii creștine, Biserica și-a manifestat îndată rolul educator, care a sugerat împărțirea bisericii în interior în: pridvor, pronaos, naos și altar. Pridvorul (care era înainte neacoperit) se numea înainte ”locul de tânguire”, căci acolo așteptau oamenii care cereau să fie încreștinați. Actul premergător încreștinării era pocăința, urmată de spovedanie. Posteau vreme îndelungată, se tânguiau cu glas tare asupra păcatelor lor, stăteau zile și săptămâni întregi în acest pridvor, chiar de era ploaie, zăpadă, vânt, până când preotul, care le cunoștea viața, le permitea intrarea în pronaos, intrare ce se făcea cu mare emoție, în hohote de  plâns și de bucurie, temându-se totodată că nu sunt încă vrednici de a se apropia de Sfânta Masă. 

Ușa bisericii dintre pridvor și pronaos era făcută din două aripi, ca să simbolizeze Vechiul și Noul Testament. Numai prin cunoașterea lui Dumnezeu -prin proorocii Vechiului Testament – puteau să fie pătrunși de sensul adânc al încreștinării lor. 

Pronaosul era ”locul de ascultare”. Mai departe n-aveau voie să pătrundă. De acolo ascultau slujba și priveau săvârșirea slujbei, dar când începea Liturghia, ieșeau afară: ”Câți sunteți chemați, ieșiți…”, adică cei chemați pentru creștinare acum să nu rămână, să iasă, căci nu sunt încă botezați.

Când ajungeau la spovedanie, ca să nu fie recunoscuți față de cei care încă nu se spovedeau încă, li se punea la încheietura mâinii ca o brățară, un șnur roșu, simbolul sângelui pe care Mântuitorului l-a vărsat pentru noi. 

După un alt termen de vreme, erau admiși să intre în naos, numit atunci ”starea laolaltă cu credincioșii”. Acum puteau aprinde lumânări, puteau săruta icoanele și când au făcut dovadă de noua stare sufletească în care s-au îmbrăcat, erau împărtășiți.

Ca semn că s-au împărtășit, li se lega tot la încheietura mâinii un șnur alb, simbolul sfințeniei. Aceste două șnururi împletite, alb și roșu, erau purtate de cei spovediți și împărtășiți în toată luna MARTIE, căci toate aceste acte creștinești se împlineau în această lună care dădea întotdeauna în Postul Mare, atunci fiind perioada spovedaniilor înainte de Paști. De aceste două șnururi împletite, credincioșii își atârnau o cruciuliță sau alte simboluri ale virtuților creștinești, ca: inima (iubirea aproapelui) sau ancora (nădejdea), pe lângă cruce (simbolul mântuirii). Cu timpul, simbolurile creștine și-au pierdut înțelesul și a rămas numai ideea, adică obiceiul de a purta în luna martie o mică bijuterie numită mărțișor, adică: ” bijuterie fără pretenție de valoare, căci este doar a lunii martie.” 

Tema micilor obiecte nu mai este crucea, ancora, inima, ci floarea, figura, corabia, coșar, coșuleț, iepure, pasăre, plic, etc. Șnururile însă au rămas aceleași: roșul și alb. Nu s-au pomenit alte culori.” 

Olga Greceanu- ”Mărturie în cuvânt și chip. Vocabular al credinței și vieții spirituale”

***

Prag de Martie și semnal de primăvară. Fie-ne primăvara, însă, zâmbet și bucurie nu numai în calendar, ci în inimi. Să ne fim mărțisoare de pace și de bucurie unii altora!

În aceste zile în care sufletele ni se îndreaptă spre ”eternul feminin” despre care Eliade cuvânta în mitic elan, amintim de o fulminantă personalitate, artista aristocrată Olga Greceanu, cu rădăcina simțirii sănătos înfiptă în ogorul tradiției creștine. Intelectuală, scriitoare creștină, eseistă și comentatoare a Bibliei, un suflet aparte și un nume marcant al lumii artistice din secolul trecut, care s-a impus atât în zona artelor plastice, cât și în cea a Bisericii. 

A lăsat mărturie pentru adâncimea cugetării și trăirii: operele de artă, tablourile de șevalet cu care a participat la expoziții prestigioase din țară și din străinătate, lucrările magistrale de artă religioasă, dar și operele- testamente de credință întru puternic cuvânt de credință ortodoxă.

”A primit de la patriarhii Nicodim și Justinian permisiunea specială de a predica în biserică, lucru foarte de rar printre laici și cu atât mai mult printre femei. A fost singura femeie membră a cercului intelectual și mistic Rugul Aprins. Din punct de vedere artistic era o avangardistă, o inovatoare în tehnica frescei. O femeie cu personalitate puternică, care a fost acceptată în cercul atât de conservator al Bisericii ortodoxe.” Cătălina Dima

Olga Greceanu s-a născut în 4 august 1890, la Mănăstirea Nămăiești, dintr-o familie de nobili polonezi. Pruncul a fost creștinat în credința ortodoxă. A studiat în Belgia, la Liège, arte plastice şi chimie, iar la Paris s-a specializat în frescă. A fost printre doamnele apropiate de Regina Maria, iar prin activitatea sa de înalt talent a fost primita în elita culturală a țării, alături de Luchian și Tonița.

În anii interbelici a lucrat fresce în clădiri de renume: Institutul de arhitectură, Palatul Sfântului Sinod, sediul Institutului de Istorie al Academiei, Palatul Regal. De asemenea, a participat la Expoziția universală din New York (1939) unde s-a impus prin originalitate. Regimul comunist a adus schimbări dure în viața doamnei Greceanu. S-au confiscat bunurile, proprietățile și i s-a luat și dreptul de semnătură. Fiind marginalizată, s-a implicat cu și mai multă pasiune în restaurarea de monumente bisericești. A scris un monumental dicționar de teologie, publicat după plecarea în veșnicie, sub titlul ”Mărturie în cuvânt și chip. Vocabular al credinței și vieții spirituale”. 

A devenit ucenică a părintelui Sofian Boghiu și a rămas toată viața aproape de curentul Rugul Aprins. Restul vieții sale l-a trăit sub semnul unei credințe de nezdruncinat. Avea doamna Greceanu 86 de ani, urcată pe schela Schitului Darvari, unde restaura fresca originală, iar vârsta nu reprezenta decât un număr, nicidecum o stare de spirit. În lăuntru, doamna Olga era o femeie fără-de-vârstă. La sfârşitul lucrărilor a coborât, retrăgându-se în atelier. Acolo a fost găsită mai târziu, după ce pășise în Pacea lumii de Dincolo.

Mărturii despre Olga Greceanu, dincolo de pridvorul vremurilor:

Arhim. Policarp Chițulescu, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod:

”Dicționarul biblic a fost isprăvit în 1963, și atunci Olga Greceanu l-a dat Patriarhului Justinian cu care avea o caldă legătură de prietenie. Olga Greceanu spunea în prefață că este conștientă că nu se putea publica la momentul respectiv. Este o lucrare monumentală, are peste 1400 de articole, și ceea ce conferă niște trăsături definitorii, unice, sunt desenele cu care este împodobit, peste 500 desene, realizate în creion, în tehnica neobizantină, o tehnică punctată.

Olga Greceanu are un stil propriu, exprimarea ei este uneori tranșantă, dar este îmbinată cu foarte mult realism și cu foarte multe note de căldură, mai ales atunci când vorbește despre personaje biblice, despre Maica Domnului, despre Mântuitorul. Există această amprentă a artistului nu numai în pictură, ci și în scriitură. Se poate recunoaște ușor un text ieșit din condeiul ei. Are un stil care se vede că izvorăște dintr-o trăire, este o țâșnire dintr-un izvor, este spontană. Nu este un text didactic, livresc, cuvinte căutate, mesajul izvorăște dintr-o trăire. Se vede o sinceritate a celor exprimate și mai ales exprimă crezul pe care de fapt ea l-a avut întreaga viață, acela de a fi de folos celorlalți.”

Adina Nanu, critic și istoric de artă

”Olga Greceanu și-a împărțit energia cu totul ieșită din comun, între pictură și scris. De fapt, trecând de la una la alta, în încercarea de a înțelege ceea ce picta și a reprezenta în imagini ceea ce gândea. Pictura ei nu este deloc fotografică, nu este deloc o oglindire pasivă, aș spune, a realității, ci este ca o proiecție a meditației ei asupra vieții, asupra credinței și tradiției românești.

A avut necazul să știe că unele dintre lucrările pe care ea le făcuse, cum era ansamblul de picturi de la primăria Sectorului 1, fuseseră acoperite cu tencuială ca să nu se vadă acolo chipul regelui Carol al II-lea care finanțase marea desfășurare de picturi din sala de consiliu.

Era o ființă foarte bună, foarte plăcută, era și foarte energică. Fiind și foarte deșteaptă, în companiei ei nu te plictiseai niciodată. Avea și umor. Când te uiți numai la pictura ei, ai zice că era o persoană gravisimă, dar nu. În conversațiile de zi cu zi era un om fermecător, tot timpul găsea o atitudine, o ripostă, la care nu te așteptai.”

Miruna Budișteanu, artist plastic:

”Olga Greceanu este un reper și o mărturie, ca un testament viu, și spun asta gândindu-mă la mozaicurile de la Mănăstirea Antim. Dincolo de mărturiile plastice care au o certă valoare sunt și cele care duc spre concluzia că a fost o femeie monument. 

Prin structura ei era monumentală, în gândire și în plastică. Poți să faci artă monumentală și să nu gândești monumental. Ea era o femeie extradordinară, prin forță, tărie, curățenie și asceză. Avea ceva de spus și mărturia ei era întemeietoare.

Era o avangardistă, în mod special în domeniul plasticii cu caracter sacru. A fost și inovatoare din punct de vedere tehnic, De asemenea, în tratarea formală a figurilor. A fost o curajoasă, a dat imbold, a fost o întemeietoare de școală.”