La una dintre mesele din față, repartizate ziarelor, o doamnă în negru, slăbuță, ochelaristă, citește Mișcarea. În drum spre ușă, bag seamă la titlul publicației, răsfățată pe un stativ special conceput pentru a servi ziarelor și revistelor. La întoarcere, mă uit din nou la publicația deschisă la pagina întîi. Trec de locul respectiv, în drum spre locul meu, 85, și deodată, după cîțiva pași, mă întorc, mă apropii de doamnă și-i spun că la Mișcarea era abonat Moromete.

Ca un fel de cadou politicos, doamna mă flatirisește cu alintarea că am spirit de observație. Îi spun cu acest prilej că Ilie Moromete nu mai plătise abonamentul la Mișcarea de mult timp, cu toate acestea primea ziarul, în interbelic fiind această modă, de a insista pe lîngă un abonat să primească ziarul, chiar și dacă acesta nu mai plătea demult.

Miercuri dimineață, decis să-mi reamintesc din Moromeții scena în care poștașul îi aruncă lui Ilie Moromete Mișcarea peste gard, am căutat în folderul Cărți din laptop romanul Moromeții. Am găsit secvența:

„– Nea Ilie, ziarul! strigă în clipa aceea poştaşul care trecea pe drum şi care aruncă din fuga cabrioletei ziarul peste gard. – Şi mai face şi politică! izbucni agentul în culmea nedumeririi. E abonat la ziar şi foncierea nu vrea s-o plătească. Adevărul era că în privinţa abonamentului Moromete plătise o dată un pol pentru o lună, şi Mişcarea îi venea de atunci, de aproape doi ani, pe gratis. Agentul porni furios spre poartă urmat de celălalt om, continuînd: – Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească. Lasă că stăm noi de vorbă!”

Pentru a găsi citatul am pus pe Găsește de pe Internet cuvîntul Mișcarea. Mi-au ieșit alte două citate: „

Adunările cele mai zgomotoase aveau loc pe poiana fierăriei mai ales duminica dimineaţa, dar dacă de la ele lipseau Moromete şi Cocoşilă, nu erau prea reuşite; Moromete era abonat la Mişcarea, Iocan la Curentul, iar Cocoşilă primea Dimineaţa şi dacă veneau fără ziare asta însemna pentru ceilalţi că Moromete şi Cocoşilă erau supăraţi şi naveau chef să discute politică. Totuşi rareori poiana era goală, chiar dacă Moromete şi Cocoşilă nu erau acolo, se găseau destui ambiţioşi care încercau să le ţină locul. De la o vreme Moromete începuse să se intereseze mult de dezbaterile din parlament, mai ales de când aflase că Iorga ia parte la ele.

Socotea că marele învăţat trebuia tocmai de aceea să fie şi un mare om politic, şi Moromete urmărea în dezbateri ceva care după părerea lui numai un om învăţat putea să înfăptuiască. „Dacă el spune că face lucrul ăsta, eu îl susţin, domnule, să ia puterea”, declarase Moromete la fierărie, dar fără să dezvăluie care era lucrul acela.

Numai că Mişcarea nu dădea, în cele patru pagini ale ei, dezbaterile din parlament şi astăzi Moromete se ducea la fierărie mai ales pentru a-l întîlni pe Cocoşilă, să le citească în ziarul lui, în care le găsea expuse pe larg.” „Cocoşilă scoase dintr-o despărţitură a chimirului un pachet de regie nedesfăcut, se aşeză nepăsător pe un butuc şi începu să-şi răsucească o ţigare. Moromete se lăsă pe vine şi îşi făcu şi el din pachetul lui Cocoşilă, după care întinse mâna şi trase încet de sub acelaşi chimir Dimineaţa. Ziarul nu era întreg, dar Cocoşilă avusese grijă să-i aducă lui Moromete paginile cu ştiri politice şi cu dezbaterile.

-Asculţi, Moromete? Nu mai citi, lasă că am citit eu înaintea ta şi sunt mai deştept, ascultă aici la mine... Degeaba are doi creieri!

Era vorba de N. Iorga.

- Aşa crezi tu! protestă Moromete jignit.

- Iocane, mi se pare mie că Moromete ne părăseşte, spuse Dumitru lui Nae.

- De ce, Dumitre? întrebă Iocan curios.

- Păi nu-i mai place lui Moromete de Gheorghe Brătianu, răspunse Dumitru lui Nae vesel. Mă opresc alaltăieri, pe podişcă, Moromete cu Mişcarea în mînă: „Ei, ce mai spune ziarul, Moromete?” „E ‘oţ... pe mă-sa”, zice. „Cine?” „Ăsta, Gheorghe Brătianu.” „Păi parcă spuneai că e deştept!” „E deştept, dar e ‘oţ”, încheie Dumitru lui Nae, foarte vesel.”

 

Moromeții e acel gen de carte care se dezvăluie, la fiecare relectură, semnificații noi de adîncime. Cîndva am scris un eseu despre vîrstele lecturii mele în cazul Un veac de singurătate de Marquez. De la copleșirea din studenție, cînd am citit fragmente în Secolul XX (îmi spunea un anticar că pentru nimic în lume n-ar achiziționa colecții de Secolul XX, puțini mai știu c-a existat o revistă de excepție în comunism cu acest titlu!), pînă la nițica dezamăgire din vremea maturității publicistice, cînd mi-am dat seama că Marquez se repetă de la un roman la altul, Un veac de singurătate fiind în raport cu scrierile ulterioare un fel de sezon întîi față de celelalte 9 sezoane ale unui serial de succes). Experiența lecturii și relecturii la diferiet vîrste, de fiecare dată descoperind lucruri noi, am avut-o și cu Moromeții.

La liceu am experimentat simpatia față de Nicolae, personaj în a cărui copilărie mă regăseam și eu, fiu de țăran din Găgești. A urmat experiența relecturii ca istoric și critic literar. Atunci mi-am dat seama că Marin Preda propunea un sat real, așa cum a fost el și nu unul în genul celor văzute de Vasile Alecsandri, care o privea pe Juna Rodica de la fereastra conacului și i se părea voioasă în trecerea ei, deși poate ea avea pelagră. Am recitit Moromeții și cu prilejul vizionării filmului realizat de Stere Gulea, un formidabil eșec prin admirabila capacitate de a face din romanul magic romanul Viața grea în satul românesc în timpul regimului burghezo-moșieresc. După apariția Delirului, am descoperit în Moromeții tulburătoarea meditație asupra Timpului care nu mai are răbdare, altfel spus, asupra Istoriei care pregătește în adîncurile sale, fără ca muritorii s-o știe, exploziile menite a bulversa destine. Ilie Moromete se iluzionează că timpul are răbdare, că viața curge molcom, pentru a descoperi în final, că seninătatea sa a fost întemeiată pe o iluzie: cea a Istoriei care nu va intra niciodată în delir. Ca analist al postdecembrismului am scris despre Moromeții ca despre romanul care a creat tipul clasic al românului de azi, al celui care pe facebook are păreri tari, lipsite de orice urmă de îndoială: Cocoșilă de la Fierăria lui Iocan.

Am scris despre Moromeții la diferite vîrste ale destinului meu de atîtea ori încît nu credeam că voi mai descoperi vreodată ceva nou. Și iată că acum, din întîmplare, descopăr ceva care mă lasă cu gura căscată. Moromeții se petrece în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu 80 de ani în urmă. Recitesc fragmentele descoperite acum, în sala de lectură a BAR, în anul împlinirii a 70 de ani de viață și a 50 de ani de carieră, că în urmă cu 80 de ani, într-un sat din cîmpia Dunării, uitat de lumea, niște țărani erau abonați la ziare quality, se dădeau în vînt după dezbaterile din Parlament, discutau gravi evenimentele politice, de parcă ar fi fost nu țărani, ci parlamentari, miniștri, lideri politici, dacă nu chiar editorialiști.

Să cred că așa era?

Să cred însă că mult mai devreme, în România Mică a lui Carol I, Jupîn Dumitrache, cherestegiu, și Nae Ipingescu, ipistaf, citeau ziarul la masă cu un respect deosebit față de aiurelile de acolo de parcă ar fi fost nu Vocea Patriotului Național, ci Sfînta Scriptură? Așa era sau născoceau marii scriitori astfel de drăcovenii?

Dacă așa era, ne putem imagina azi niște țărani, țărani, țărani strînși în centrul satului și discutînd știrile politice și dezbaterile parlamentare din puținele ziare tipărite?

Niște țărani abonați unii la Evenimentul zilei, alții la Cotidianul, venind în Centru cu exemplarele în buzunar și citind și dezbătînd știrile politice și dezbaterile parlamentare?

Eu unul, n-am văzut așa ceva în Găgești. Știu că în Găgești țăranii, cîți vor fi rămas neduși la muncă în străinătate, se dau în vînt după telenvolele turcești de pe Kanal D. Nu-mi imaginez că vreunul dintre ei poate fi abonat la vreun ziar. Și chiar dacă ar fi abonat, n-ar avea cum să discute știrile politice și dezbaterile din Parlament, din simplul motiv că le crede fake news.