În 1970, regimul a lichidat treptat mandatarii care subînchiriaseră bodegi, bufete, birturi, cabane, cofetării… Era o formă de comerţ semiprivat, apărută, zice-se, din iniţiativa premierului Maurer, la un deceniu după ce dispăruseră ultimii negustori, meseriaşi şi taximetrişti particulari. Vreme de doi ani, localurile mandatarilor fuseseră pline de clienţi. Îi pomeneau şi lăutarii în cântecele lor: „…Mă fac mandatar/ Şi-am să-mi iau o Volgă neagră, să trec la volan/ Să vedem cine-ndrăzneşte să-mi zică ţigan”.

De câţiva ani, oamenii Ocârmuirii umblau în Mercedesuri sau în Fiaturi 2300 şi 125, însă Volga neagră – o mai foloseau dre­gătorii din provincie şi Getaxul – rămăsese simbolul Puterii. Regi­mul făcea însă caz de noua maşină fabricată pe licenţă Renault – Dacia. Aflând că România vrea să producă maşini, mai multe concerne de automobile îşi prezentaseră ofertele. Volkswagen veni­se cu facilităţi ispititoare pentru reproducerea popularului tip 1200, folosit, de altfel, de echipajele de la Circulaţie ale Miliţiei, cu con­di­ţia ca viitoarea uzină să fie amplasată la Timişoara, iar o parte dintre muncitori să fie angajaţi din rândurile şvabilor. În final, alegerea a fost determinată politic, cu prilejul vizitei generalului De Gaulle din 1968.

În mai 1970, după multe zile ploioase, un val de inundaţii devastatoare s-a abătut asupra ţării, cele mai năprasnice fiind cele din Transilvania. La Satu Mare se păstrează pe zidul unei case de la intrarea în oraş un semn marcând nivelul la care ajunseseră apele: peste un metru şi jumătate. Au pierit mulţi oameni atunci, între care şi militari în termen trimişi să-i salveze pe sinistraţi. S-au adunat colecte mari de îmbrăcăminte, încălţăminte, lenjerie şi pături, iar la CEC s-a deschis Contul 2000, zis şi „Contul omeniei”. Ajutoarele sosite din străinătate erau impresionante. Donaţiile unor firme şi societăţi străine cu sediu la Bucureşti sau cu interese comerciale în România sugerau, totodată, dimensiunea schim­burilor cu Occidentul. Vreme de câteva săptămâni s-au vândut în tutungerii ţigări americane trimise ca ajutoare. Cutii de Nescafé şi de sardele, flacoane de colonie Atkinson, pachete de lame Gillette au ajuns până pe rafturile unor cooperative săteşti, alături de sticle de lampă, colaci de sârmă şi seceri.

În 1968, o mulţime copleşitoare a urcat Dealul Patriarhiei în noaptea de Înviere. Oameni cu lumânări aprinse, ieşiţi de la alte biserici, puteau fi văzuţi pe străzi până în zori, întorcându-se acasă de la slujbă. O asemenea afluenţă nu mai existase de la Paştele din 1953, care căzuse pe 5 aprilie, exact la o lună după moartea lui Stalin. În ajun, la Prohod, preoţi şi credincioşi înconjuraseră după rânduială bisericile, procesiuni, icoane şi prapuri desfăşurându-se iarăşi pe străzile Bucureştiului. După prăbuşirea regimului comu­nist, istoricii au dat la iveală un memoriu trimis în 1968 lui Ceau­şes­cu de către Patriarhul Justinian care îi solicita să nu se lucreze în lunea şi marţea de după Înviere, zilele respective urmând să fie recu­perate ulterior de salariaţi. Patriarhul nu a primit niciun fel de răspuns la memoriul său.

Percepţia intelectualilor asupra „dezgheţului” era optimă, chiar cu puseuri de entuziasm. Până şi cei trecuţi prin închisorile politice îi recunoşteau lui Ceauşescu o calitate indenegabilă – naţio­na­lismul. Istorici, filologi, medici de renume predau iar în universi­tăţi sau lucrau în institute de cercetare. Până să-l răpună fulgerător un infarct, Vladimir Streinu, fost deţinut şi deputat ţărănist, fusese directorul Editurii Univers. Prietenul său Şerban Cioculescu, care supravieţuise în anii ’50 vânzându-şi cărţile, era director general al Bibliotecii Academiei şi preda la Universitatea din Bucureşti. Tot acolo preda şi istoricul Constantin C. Giurescu, fost ministru şi rezident regal pe vremea lui Carol al II-lea, trecut prin închisoarea de la Sighet.

Dintre scriitorii studiaţi în manualele şcolare, starurile prolet­cul­tis­mului – cu excepţia unor reciclaţi – căzuseră în dizgraţie. Expirarea reieşea şi din faptul că dispăruseră din ziare, reviste şi librării. Fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, scă­pase în zilele entuziasmului antisovietic din august ’68 o vorbă necugetată: „O să-i vedeţi voi iar pe cazaci la Bucureşti!”.

Dan Deşliu, laureat de trei ori consecutiv al Premiului de Stat (distincţie dispărută), autor al celebrului distih: „Clipă, stai, opreş­te-ţi zborul!/ Se prăvale compresorul” şi coautor al textului imnului de stat („Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator”), îşi amintise că era de formaţie actor; absolvise Conser­vatorul de Artă Dramatică şi urcase doi ani pe scenă. Fusese distribuit în rolul unui căpitan de miliţie „sub acoperire”, într-un film în care Ştefan Iordache întruchipa un tânăr infractor păgubos. Deşliu devenise realizatorul unei emisiuni săptămânale de televiziune, Steaua fără nume, menită să descopere noi interprete şi interpreţi de muzică uşoară. Apărea în unele seri, însoţit de două-trei tinere care aspirau să devină soliste, în restaurantul Casei Scriitorilor. Unii îl invidiau pentru bravadă şi anturaj, însă în buzele pleoştite, în cear­că­nele vinete şi-n ochii ficşi, goliţi, de păpuşă mecanică, i se citeau înfrângerea şi dezamăgirea.

Existau poeţi care le închinaseră versuri, succesiv, Regelui Carol al II-lea, mareşalului Antonescu, lui Stalin, lui Gheorghiu-Dej şi i-ar fi afierosit oricând o odă şi lui Ceauşescu, însă cultul perso­na­lităţii fusese suit în pod. Tot ce le rămânea era să îl elogieze într-un articol de ziar, reproducându-i fraze dintr-o cuvântare, şi să-i tri­mită cu dedicaţii linguşitoare, lungi cât o predoslovie, volumele, lăudându-se apoi, „en petit comitet”, cu cartea sa de vizită şi cu cele două-trei cuvinte de mulţumire bătute la maşină pe verso. Atunci când devenea irepresibil, avântul encomiastic putea să se manifeste şi oral: aşteptam, într-o zi din primăvara anului 1971, liftul, la etajul întâi din clădirea Televiziunii, când s-a deschis uşa unei săli de proiecţie şi a apărut pe palier criticul de artă Ion Frunzetti, urmat de câteva persoane cărora le mărturisea în gura mare ce gust estetic imbatabil are Ceauşescu! Trebuind să aleagă între o lucrare de Grigorescu şi alta de Andreescu – optase fără ezitare pentru al doilea pictor.

Se pare că opera lui Andreescu purta noroc şefilor de stat. O pictură a sa l-a scăpat pe Tito de perspectiva unui complot. După îmbunătăţirea raporturilor cu Iugoslavia, Tito a venit în vizită în România, iar la plecare a primit în dar o lucrare a lui Andreescu, pe care a pus-o pe un perete din biroul reşedinţei sale de vară de pe insula Brioni din Marea Adriatică. După câţiva ani, pregătindu-se la o editură din Bucureşti un album Ion Andreescu, s-a solicitat în Iugoslavia, prin Ministerul de Externe, permisiunea de a se repro­duce pictura aflată la Brioni. Un redactor şi un fotograf au pornit într-acolo. Ajunşi în biroul lui Tito, fotograful a rugat să fie dat jos tabloul şi aşezat pe o canapea spre a-şi putea face cum trebuie meseria. Când au coborât pânza, gazdele au descoperit că lucrarea lui Andreescu camufla nişte microfoane legate prin câteva fire de un garaj al vilei.

În 1966, Mao Tse Tung a declanşat aşa-numita Revoluţie cultu­rală, dezlănţuind teroarea asupra intelectualilor şi artiştilor, formulându-şi principiile în faimoasele cărticele cu „învăţături” devenite catehismul studenţilor francezi care au pornit violentele demonstraţii şi distrugeri din mai 1968 de la Paris. Aflaţi atunci acolo, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, vechi şi neclintiţi admi­ratori ai Franţei, rămăseseră îngroziţi de ceea ce putuseră vedea. Între atrocităţile comise în China în numele Revoluţiei cultu­ra­le se număra şi mutilarea mâinilor unui pianist, fotografia celui schilodit făcând înconjurul lumii. Mao voia să reducă arta şi cultura la stadiul de simplă propagandă pentru care nu era nevoie de profesionişti. Declanşase, totodată, un cult al propriei persoane egal cu cel de altădată al lui Stalin în Uniunea Sovietică. Oamenii fusese­ră obligaţi să renunţe la costume, cravată şi la orice altă îmbră­căminte, cu excepţia salopetei şi a tunicii maoiste cenuşii încopciate până la ultimul nasture de sub mărul lui Adam. Un stalinism asiatic domnea şi în Coreea lui Kim Ir Sen.

Revenit în ţară din vizitele în aceste state, Ceauşescu a con­vo­cat imediat, pe 5 iulie 1971, o consfătuire de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educa­tive, soldată cu o listă de prevederi care sugera o consternantă reîn­toar­cere la anii ’50. „Se vor lua măsuri – se spunea la punctul 13 – pentru mai buna echilibrare a filmelor programate în cinema­to­gra­fele noastre, limitându-se difuzarea filmelor poliţiste, de aventuri, interzicându-se filmele care propagă violenţa şi vulgaritatea, care propagă modul de viaţă burghez.”

Imediat s-au operat schimbări în repertoriile teatrelor şi ale cinematografelor, iar soliştilor de muzică uşoară li s-a in­terzis să mai cânte în limbi străine. În decurs de o săptămână, revistele literare ajunseseră de nerecunoscut, cu reportaje de pe şantiere, dominate, aşa cum ceruse Ceauşescu la plenară, de „figura munci­torului”. Un tânăr poet cu umor s-a prezentat la Uniunea Scrii­torilor cu manuscrisul unui volum de versuri inti­tulat chiar Figura muncitorului, solicitând vreo 10.000 de lei ca ajutor sau împrumut pentru efortul depus în decurs de trei zile şi trei nopţi. La plenară, miniştrii, oamenii din aparatul de partid, în frunte cu Ion Iliescu, au fost acuzaţi de Ceauşescu de „intelectualism”, slăbiciune, lipsă de vigilenţă, abandonarea marxismului… Lui Mircea Maliţa, minis­trul învăţământului, i s-a reproşat cravata viu colorată, „cosmo­po­lită”, iar unei activiste coafura.

A urmat o întâlnire cu scriitorii la Sala Palatului. Cu previ­zi­bile excepţii, aceştia i s-au adresat cu „Domnule preşedinte” lui Ceauşescu, neascunzându-i ostilitatea şi dezaprobarea faţă de fun­dă­tura în care voia să împingă cultura şi artele. În ziare au apărut însă doar articole semnate de scriitori, pictori, actori (Amza Pellea, Gyuri Kovacs) care salutau noul „îngheţ”. Ironie a sorţii, alături de Eugen Barbu, în „România liberă” iscălea un asemenea articol Horia Pătraşcu, scenaristul filmului Reconstituirea, scos de pe ecra­ne cu un an în urmă.

Într-o rubrică din „Scânteia”, Adnotări, un redactor al zia­ru­lui, sub pseudonimul „M. Costa” (care făcea critică literară sub numele real), se întreba indignat cum de acceptaseră tipo­gra­fii să culeagă şi să imprime anumite cărţi, amintindu-şi pro­babil de cei terorizaţi în 1945 de comunişti ca să nu tipăreas­că „Dreptatea”.

Cărţile incriminate în „Scânteia”, precum romanul Ramayana de Mircea Cojocaru, arătau până unde ajunsese „dezgheţul”. Un personaj din volumul de debut Rebarbor al prozatorului Alexandru Monciu-Sudinschi îşi mărturisea astfel umanismul: „Eu, frăţioare, când văd un om, încerc să mă dau bine pe lângă el, da-n sinea mea îmi spun: «Ce lopată-n cap i-ar trebui ăstuia!»”. Alt personaj din carte, tânăr ziarist plecat plin de entuziasm la inaugurarea unei noi fabrici de hârtie, le cere muncitorilor din noua întreprindere să-l ducă în mijlocul procesului de producţie, iar aceştia îl duc la… WC, întrebându-l: „Aici doreai să vii, nu?!”. Fabrica nu era gata. Directorul împrumutase de la un coleg câteva baloturi de hârtie ca să simuleze darea în funcţiune la termen, sub lumina reflectoarelor şi a bliţurilor.

Datorită opoziţiei ferme a intelectualilor, îndeosebi a scrii­torilor, cultura şi literatura nu au fost întoarse la anii ’50 („Domnule preşedinte, dacă reintroduceţi «realismul socialist», mă sinucid”, îi spusese Marin Preda şefului statului), aşa cum năzuia Ceauşescu. Doi ani mai târziu, în 1973, Alexandru Monciu-Sudinschi publica un nou volum, Caractere, cu dialoguri între muncitori plăsmuite, bătându-şi joc crunt de agramatismul şi limba de lemn a activiş­tilor. Cartea a avut parte şi de o dramatizare, fiind pusă în scenă la Teatrul Giuleşti cu complicitatea directoarei. Existau cazuri în care unii cenzori închideau ochii sau – cum se zicea în anii ’50 – „pacti­zau” cu scriitorii.

După indignarea iniţială, efemeră, faţă de „minirevoluţia culturală” din România, Occidentul a uitat repede acest episod. În 1973, primindu-l pe Ceauşescu la Vatican, Papa Paul al VI-lea îl copleşea cu elogii, aşa cum reiese din stenograma convorbirilor şi a alocuţiunilor rostite atunci, publicată abia după trei decenii. Pontiful nu uita să plaseze şi câteva cuvinte bine simţite la adre­sa consoartei lui Ceauşescu, al cărei nume de botez îi evoca o ce­le­bră creştină – pe Sfânta Elena, mama împăratului Con­stan­tin cel Mare.

Articolele despre România apărute în anii ’70 în marile ziare occidentale, traduse şi citite la Europa Liberă, începeau cu obser­­vaţii critice asupra şoselelor din ţară pline de gropi, a ilu­mi­­natului public precar, a traficanţilor de valută din incinta ho­te­­lu­rilor şi sfârşeau cu concluzia unanimă că Nicolae Ceauşes­cu este singurul lider din Tratatul de la Varşovia care se opune des­­chis Moscovei.

Tentativa de revoluţie culturală a lui Ceauşescu a constituit însă unul dintre puţinele sale eşecuri, rezultatul fiind un conflict lung, de uzură reciprocă, cu artiştii şi intelectualii. Cultul propriei persoane l-ar fi putut institui şi altfel. Scoţând bani din pungă, s-ar fi găsit destui oficianţi. Spre deosebire de Mao, nu a reuşit să dea timpul înapoi. Epavele proletcultismului nu au revenit în prim-plan şi cu atât mai puţin s-au dezis de „liberalism” reciclaţii.

La nivelul populaţiei ţării, tentativa de minirevoluţie cultu­rală nu a fost resimţită, necum intuită ca un început al sfârşitului. Nu era corelată cu vreo înrăutăţire a aprovizionării sau cu modi­fica­rea preţurilor din magazine. „România profundă” nu citea reviste literare, nu mergea des la teatru şi puţin îi păsa dacă soliştii emisiunilor de televiziune cântă sau nu în limbi străine.

În august 1971, la 2 Mai, în pofida unor îngrijorări, atmosfera era cea obişnuită. Mulţi se iluzionau imaginându-şi că „Tezele din iulie” constituie o strategie temporară, adoptată la presiunea ruşilor; o furtună trecătoare. Alţii erau pesimişti.

Nici Bucureştiul nu se schimbase. În octombrie, toamna era la fel de frumoasă ca altădată în Cotroceni, în Cişmigiu, la Şosea, pe malul Herăstrăului, la restaurantele „Parc” şi „Debarcader”, unde cădea frunza-n pahar. Lăutarii din bodegile din Grant şi de pe Griviţa tocmai scoseseră un cântec nou:

„Vino, mamă, să mă vezi

Cum muncesc la spaţii verzi…”.