MARIE-LOUISE SEMEN: "Filmul „Sweeney Todd: Bărbierul diabolic din Fleet Street“ a fost deja răsplătit cu două Globuri de Aur: pentru Cel mai bun film şi pentru Cel mai bun actor (Johnny Depp) la „clasa“ musical sau comedie."
Filmul „Sweeney Todd: Bărbierul diabolic din Fleet Street“ a fost deja răsplătit cu două Globuri de Aur: pentru Cel mai bun film şi pentru Cel mai bun actor (Johnny Depp) la „clasa“ musical sau comedie.În plus, Academia Americană de Film îl are în vedere la trei categorii: regie artistică, costume şi, din nou, Cel mai bun actor (Depp).
La a şasea colaborare a sa cu regizorul Tim Burton, Depp joacă aici rolul titular, al bărbierului sinistru care îşi găseşte adăpost deasupra plăcintăriei doamnei Lovett (Helena Bonham Carter, la a cincea colaborare cu Burton). Până să-l întâlnească pe Todd, Mrs. Lovett vindea cele mai groaznice plăcinte din Londra. Cu ajutorul lui însă obţine materia primă care îi aduce clienţi şi bani, în timp ce Todd curăţă oraşul de aristocraţia lui coruptă.
Diabolicul bărbier are însă propria lui agendă: urmăreşte să se răzbune pe judecătorul Turpin (Alan Rickman), care îl trimisese în exil, distrugându-i astfel familia. Judecătorul o ţine captivă pe fiica sa Johanna, pe care Todd (al cărui nume adevărat este Benjamin Barker) speră să o poată salva. Până atunci însă setea lui de sânge e de nepotolit. Prima lui victimă este Signor Adolfo Pirelli (Sacha Baron Cohen), care ameninţă să îi dea în vileag adevărata identitate.
Filmul este remake-ul unui musical de pe Broadway, inspirat dintr-o povestire care a început să bântuie Anglia şi diverşi autori de pe la începutul secolului 19. Într-o Londră gri, umedă şi populată de personaje dubioase, deloc departe de cea a lui Dickens, Sweeney Todd pare a fi fratele infernal al lui Edward Scissorhands, nu numai pentru că „meseriile“ lor sunt asemănătoare, ci şi pentru că machiajul şi întreaga construcţie a personajului de aici amintesc de cel jucat în urmă cu 18 ani. Paradoxal, convenţiile musicalului sunt oarecum înăbuşite. Până şi partiturile (executate de actorii înşişi, nici unul dintre ei cu vreo istorie în această direcţie) sunt lipsite de maiestate.
Muzica lui Stephen Sodenheim e folosită cu măsură, fără a lansa actorii în respiraţii grandioase - evitând astfel melodrama şi permiţând poveştii să se dezvăluie drept ceea ce este: o tragedie sângeroasă, în care happy-endul este imposibil. În acelaşi timp însă, funcţionează ca o ramă care subliniază grotescul. Burton revizitează aici zonele sale favorite: fantasticul, romantismul, absurdul, grotescul. Pentru cei care îi cunosc şi îi gustă stilul, filmul e obligatoriu. Ceilalţi au nevoie de răbdare şi, mai ales, de o privire fără prejudecăţi. Filmul are premiera mâine la Hollywood Multiplex şi Movieplex din Capitală.
Recomandările noastre
