Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Marea trădare de după 1918: Recunoașterea Republicii Moldova
Marea trădare de după 1918: Recunoașterea Republicii Moldova

Marea trădare de după 1918: Recunoașterea Republicii Moldova

Chiar dacă risc să stârnesc un scandal diplomatic, chiar dacă vor sări tot felul de geostrategi, de cunoscători în ale politicii externe, de diplomaţi care şi-au consumat carierele mergând în fiecare seară la câte o recepţie unde mâncau şi beau şi unde nu-i băga nimeni în seamă, să spună că sunt un nepriceput în ale politicilor din spatele uşilor închise, eu îmi voi afirma convingerea cu tărie.

Data de 27 august poate avea oricare semnificaţii, dar în nici un caz nu poate fi Ziua Naţională a Republicii Moldova. Pentru bunul motiv că nu poate exista o zi naţională a unui stat care nu există.

 Ştiu, dreptul internaţional, recunoaşterea autorităţilor de la Chişinău de către autorităţile din restul ţărilor lumii, alegerile care au consemnat victoria Maiei Sandu, un om politic îndreptat cu faţa spre Occident… Cunosc foarte bine toate acestea.

 Dar în ciuda lor, a acestor realităţi, eu susţin că Republica Moldova nu există. Nu este un stat, deşi are preşedinte, premier şi un parlament. Republica Moldova este o alcătuire administrativ-teritorială făcută împotriva firii. Împotriva istoriei şi a realităţii pe care sovieticii şi slugile lor s-au străduit să ni-l impună zeci de ani.

 Pentru mine există Basarabia. Pentru mine există Ţara lui Ştefan cel Mare, întreagă, nu spintecată de un hotar artificial, o făcătură care nu are nicio legătură cu realitatea. „Nu te-ntreb de bunul unchi, / Dar te rog, cu acelaşi glas, / Să-i întrebi de ce mi-au tras / Graniţa peste genunchi…// Cum să tragi, când plâng de dor / Şi-i spun lumii în zadar, / Că un fals şi strâmb hotar / Mi-a căzut peste picior?”.

Pentru a ne impune această realitate strâmbă ni l-au cenzurat pe Eminescu. „Doina” lui nu am mai avut voie să o studiem sau să o recităm: „De la Nistru pân’la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate.” Deci, de la Nistru, nu de la Prut, până la Tisa.

Ne-au mutilat istoria şi ne-au interzis să aflăm despre teribilul ordin al Mareşalului Ion Antonescu dat în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941: „Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevizmului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!”

Pentru mine există 24 ianuarie 1859, Unirea Principatelor Române: „Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate / În noi doi un suflet bate.”

Pentru mine există 9 aprilie 1918 ( 27 martie pe stil vechi ) , când Sfatul Țării de la Chişinău a votat unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România şi astfel se consfinţea renaşterea României Mari. „N-ainte, n-ainte, cu sabia-n mână / Hotarul nedrept să-l zdrobim”!

Pe lângă aceste momente covârşitoare, 27 august este pentru mine data care consfinţeşte o mare trădare naţională. La câteva ore după ce Republica Moldova îşi declara independenţa, România recunoştea noul stat. România era primul stat din lume care făcea asta. Ca şi cum Serbia ar recunoaşte Kosovo. De ce spun că a fost o trădare? O trădare deghizată în intenţii patriotice? Pentru că, făcând acest gest, România de fapt recunoştea, de bună voie, că teritoriul care îi fusese smuls din trup, este de sine stătător. Că este alt stat. Alt subiect de drept internaţional.

Dădea astfel dreptate celor care spuneau că nu există nici un fel de comuniune de limbă sau de istorie între cele două. Că sunt două ţări diferite. Că limba moldovenească este altceva decât Limba Română. Că versurile memoraboile ale lui Grigore Vieru fuseseră scrise degeaba: „Mi-l fură, Doamne, adineauri / Pe înaltul domn cu tot cu lauri. / Mă uscam de dor, în piept cu plânsul, /Nu ştiam că dor mi-era de dânsul, / Nu ştiam că doina mi-o furară / Cu străvechea şi frumoasa Ţară – Eminescu.”

Am fost, ca reporter de front, în războiul din Transnistria. Am stat prin tranşee, alături de combatanţii basarabeni. M-am aflat alături de Mircea Druc, premierul de atunci, care încerca să pună bazele unui stat modern şi care îşi dorea cu ardoare Unirea. Am văzut cum cozile de topor şi cârpele kaghebiste zădărniceau toate astea. Am văzut cum generalul trădător Costaş, zădărnicea înfiriparea unei armate în Basarabia. Am participat la conferinţa de presă a generalului Alexandr Lebed, la Tiraspol, în care acesta recunoştea că Basarabia este teritoriu românesc şi ne dezvăluia, nouă, jurnaliştilor, trecutul de kaghebişti al multora dintre conducătorii de atunci ai noului stat.

Dar am mai constatat atunci că a fost un moment excepţional să rupem hotarul artificial. Am fost împiedicaţi atunci. Cu siguranţă, va veni şi vremea să o facem.

Dar în nici un caz, nu trebuie să recunoaştem în conștiințele noastre independenţa şi constituirea unui stat, pe teritoriul rupt din trupul ţării noastre.

 

Publicat in categoriile: Opinii, Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: