Mi se spunea Mandela. Legat cu cătușe de o ghiulea. Reporter de Cursă Lungă

Mi se spunea Mandela. Legat cu cătușe de o ghiulea. Reporter de Cursă Lungă

N-am să-l uit niciodată pe Jampirică, un miner din Valea Jiului, leat cu mine, care când m-a văzut a enșpea oară pe fereastra cu gratii a arestului, în timp ce mergea cu formația la masă, a exclamat: „Io-te-l, bă, pe Mandela!”

Nu știu alții cum au trecut prin Armată, da’ io am și acu’ pe retină amintirea „bulăului” din unitatea de artilerie antiaeriană de pe aeroportul Băneasa, în a cărui companie de infanterie ajunsesem, în ianuarie '90, după ce cărasem morți la Revoluție. „Țambalu’” îmi devenise mai familiar ca patul din camera mea de acasă că, dintr-un an fără o săptămână de târâș pe burtă, din care opt luni la Băneasa, în căprăria aia care se chema „stagiu militar obligatoriu”, făcusem peste o lună și jumătate de arest. Uneori, cîte o zi au două, de cele mai multe ori câte trei sau cinci și de fo două ori câte zece zile eram priponit în cămăruța aia, de trei metri pe patru, cu o sobă dezafectată, plină de șobolani, și un pat „țambal”, care ziua era ridicat și prins cu un lacăt de perete, ca să nu poți sta decât în fund, pe podeaua rece din mozaic cenușiu. Vara era mai al dracu’ că apeviștii, ca să ne chinuiască și mai tare, ne scoseseră fereastra din balamale, să ne mănânce de vii, noaptea, țânțarii din via fostei stațiuni de cercetări agricole Băneasa, cam pe unde sunt, astăzi, hipermarketurile de lângă DN1. Iar iarna ne bucuram dacă eram mai mulți „ocnași”, că ne înghesuiam unii într-alții pe țambalul din pal melaminat, să mai amorțim dârdîiala care și acu’ mă ia când îmi aduc aminte de cătănie.

„Bombalăul” și „Gușterul”

Nu le aveam io cu șprițul pe vremea aia da’, în schimb, eram campion absolut la sărit gardul unității și la fentat în toate felurile posibile mai toate ordinele primite și, mai ales, serviciul de gardă de la pista de aterizare, platforma de îmbarcare-debarcare sau aerogară.. Lucru care nu putea, evident, să rămână neobservat și nepedepsit, chit că ceilalți camarazi mă acopereau, la apelul de seară, cât și cum puteau și ei.

Ne puteți urmări și pe Google News

Cei mai importanți preopinenți ai concepției mele deviaționiste în ceea ce privește rigorile vieții cazone au fost căpitanul Stan, zis „Bombalăul” – comandantul companiei de infanterie – un limbric mititel, cu o mustață „pe oală”, ca a țiganilor gabori din Ardeal și „Gușterul”, un plutonier adjutant de grăniceri aciuat, nu știu cum, la unitatea asta care n-avea nicio treabă cu frontiera. 

Un „Gușter” disperat

După nenumărate evadări din cotidianul kaki care îmi îmbiba monoton viața lineară de soldat prost, „Bombalăul” epuizase, practic, cam toate metodele de coerciție cunoscute. La fel și „Gușterul”. Îi adusesem la disperare cu nesimțirea mea. Fabulos a fost monologul „Gușterului” care mă prinsese defecând în spatele gheretei din care trebuia, teoretic, să fiu vajnică satinelă a avioanelor staționate pe platforma de beton din fața aeroportului. Se schimba la față ca un cameleon și mai să dea cu cascheta de pământ: „Bă, Pârvule, te-am prins dormind în post, te-am prins fumând în post, te-am prins uitându-te la televizorul mecanicilor de zbor în post, te-am prin tăiîndu-ți bătăturile în post, te-am prins sărind gardu’ în post cu arma în spinare, te-am prins mâncând în post, te-am prins citind ziare în post, te-am prins când făceai bișniță cu țigări în aerogară, te-am prins cu punga în cap – asta, că era un ger de-mi pocneau dinții în gură ca o râșniță de cafea și-mi trăsesem o pungă de plastic pe meclă să nu-mi degere bornăul și, evident, nu mai vedeam nimic, darămite potențialul inamic – și acu’ te-am prins căcându-te în post...”. Omu’ era disperat. „Te-am bătut, te-am ras în cap, te-am tăiat de la învoiri și permisii, ai băgat arest ca legionarii pe timpu’ lu’ Dej, te-am fugărit la instrucție ca pe ăia de la anti-tero și ai mers pe coate și genunchi cam d-aci până la Cernavodă și te-am amenințat cu batalionul diciplinar de la Caracal! Ce să-ți mai fac!?”, se tânguia dom’ adjutant de parcă-i murise scroafa în coteț cu tot cu fo zece purcei. La final, conchide, shakesperian: „Nu-ți mai fac nimic!”. O decizie înțeleaptă, că nu mai era mult și mă lăsau la vatră. Scăpa de mine.

Somn „de voie” în fântâna pe care m-au pus s-o sap

Cam de aceleași represiuni am avut parte și din partea „Bombalăului”. Numa’ că ăsta, ofițer fiind, avea ceva mai multă imaginație. Pe lângă toate sancțiunile și pedepsele enumerate omu’ a mai brevetat două. Da’ tot rudimentare, că nu era câtuși de puțin vreun geniu. Era vara lu’ 90 și o căldură umedă pe care am regăsit-o, peste numai cinci ani, prin Marea Roșie, între Jeddah și Port Sudan și, mai jos, prin Indian, pe Tropicul Capricornului. Unitatea avea mari probleme cu apa care ba nu curgea, ba era căcănie, de nu-ți venea s-o dai nici godacilor din porcăria din spatele cazărmii. Așa că i-a pus pe „bibanii” proaspăt încorporați să sape o fântână. Atât doar că pământul avea o consistență de ciment folosit la cazemate și pânza de apă freatică nu se dădea găsită nici după fo zece metri de excavații la târnăcop, lopată și găleată. Și-i vine ideea să mă bage-n puț. „La ocnă cu tine!”, râdea dom’ căpitan gândind că, gata, pune șaua pe mine. Mă lasă „bibanii” cu un scripete până jos. Când m-a uitat în sus, de pe fundul fântînii, parcă priveam prin tunelul timpului. Da’ imediat m-am aclimatizat perfect. Dacă afarră erau patruj’ de grade la umbră, în puț era chiar răcoare, așa că, în loc să tac și să sap, am adormit ca un bebeluș. M-au trezit, după fo două ore, urletele „Bombalăului”: „Scoteți-l, bă, de-acolo, că ăla doarme la aer condiționat”.

Cu ghiuleaua legată de mînă, nu de picior, ca-n filme

Mai era puțin și-l lovea damblaua pe „Bombalău”. Numa’ că-l trăznește altă idee. Lângă unitate funcționa, pe atunci, Aviația Utilitară care avea niște elicoptere rusești mititele și niscaiva biplane AN2, tot sovietice, folosite în agricultură, la împrăștiat ierbicide și insecticide. Aparate de zbor relativ ușoare care, la un vânt mai puternic, riscau să cadă pe o aripă și să se avarieze, drept pentru care erau ancorate cu niște saule metalice de care erau prinse niște bile mari, din oțel, care cântăreau 52,5 kile bucata. „Bombalăul” recuperase de la fostul CI-ist – ofițerul de  Contrainformații al unități – o pereche de cătușe. A ordonat să i se aducă o bilă d-aia și mi-a prins-o de mâna stângă cu cătușele alea. După care mi-a semnat un bilet de voie de 48 de ore, că urma weekend-ul. Mi l-a aruncat în față și mi-a râs în nas: „Na! Acu’ poți să pleci legal în oraș. Da’ cu ghiulea cu tot”. Fericit că m-a dovedit a plecat acasă.

M-a cam luat prin surprindere manevra tactică. Da’ m-am repliat și am găsit și aici soluții. „Veteran” fiind am chemat la ordin doi „bibani” care, au băgat o rangă prin inelul de pe bilă de care era prinsă cătușa. Astfel am căpătat o cvasi-libertate de mișcare. Mă duceau ăia peste tot, la masă, la budă, la televizor și să mă plimb pe unde vroiam. Camarazii mei erau să se scape în nădragi când m-au văzut cum mergeam cu mâna stângă în sus, paralelă cu solul, și cu bibanii antemergători ținând pe umeri ranga de care era atârnată ghiuleaua. Mai nasol a fost la culcare, că au trebuit să fie unite două paturi și bila pusă la mijloc, să pot să mă răsucesc și io, să n-amorțesc în aceeași poziție. Chestia asta n-a durat decât o zi, că m-am prins repede că pot să deschid cătușele cu o jumătate de lamă de ras pe care o băgam printre zimții de prindere și se desfăcea ca o portocală. Așa că am ascuns bila într-un cheson, m-am echipat civil și am tuns-o în oraș că la o grădină de vară rula „Bobby Deerfield”, un film cu Al Pacino pe care vroiam neapărat să-l văd. Acolo, ghinion pentru cinefilul din mine. Era și Bombalăul cu nevasta și copiii. Și-a lăsat nevasta cu puradeii și m-a dus la unitate în șuturi, m-a băgat iar la bulău și a luat cheia cu el până luni când a venit la program. DE aici și porecla dată de Jampirică: Mandela. Că doar ăla mai avea pârnaie ca mine. Noroc că n-am avut nevoie la budă că nu-ș cum mă descurcam. Da’ precis găseam io o soluție și la „treaba mare”.  Oricum, a fost nedrept cu mine. Păi, nu el îmi semnase învoirea?