Mama Lia era pensionară și văduvă. Răposatul, se grăbise să ajungă la sfârșitul vieții, fără să-i pese că lasă în urmă o soție nepregătită să-l plângă. Trecuseră aproape doi ani de atunci,iar mama Lia, rămasă singură, aștepta săși urmeze bărbatul. Numai că destinul avea alte planuri cu ea. Cât era ziua de mare, o vedeai în spatele plasei de țânțari de la bucătărie, adunând și scăzând oamenii care intrau și ieșeau din bloc. Și, cum locuia la parter, iar vecinii îi cunoșteau obiceiul, o salutau fără ca măcar să verifice dacă era sau nu la postul ei de observație.

- Sărut mâna, mama Lia. Cam cald azi, nu?

Mama Lia era martor ocular la toate evenimentele importante din zonă. Știa cine cu cine,cunoștea oameni,obiceiuri, apucături, vedea orice și simțea pericolul de la kilometri distanță. O dată, niște indivizi dubioși tot dădeau târcoale pe lângă bloc. Mama Lia i-a ghicit din prima – hoți din locuințe.

Doctorul de la șapte și cu nevastă-sa care era directoare la o scoală erau cei vizați, pentru că se pregăteau să plece în concediu. Tâlharii voiau, probabil, să fure zecile de tablouri și cele două statuete pe care doctorul le avea în apartament. De unde știa mama Lia ce aveau oamenii în casă? Păi câți curieri nu văzuse ea intrând în bloc, cu pachete ce nu puteau ascunde decât pânze valoroase? De câte ori nu-l auzise pe doctor vorbind cu diverși indivizi despre nu știu care pictură?

 La drept vorbind, era un chirurg strălucit și nimeni nu-și explica de ce trăiește încă la bloc. Avea pasiunea asta pentru opere de artă, dar parcă ziceai că le fură, așa se ascundea de toată lumea. Nici în declarația de avere nu apăreau,că mama Lia îl verificase. Dar cine era ea să-l judece?

- Domnule doctor, de ce nu vă puneți alarmă? E păcat de toate bogățiile pe care le aveți în casă, îl sfătuia vecina lui prudentă.

- Mama Lia, ce-mi trebuie mie pază, când dumneata ești cel mai eficient paznic?

Dar să revenim la tâlharii încă nedovediți, care tot dădeau târcoale blocului. Mama Lia era hotarâtă să le vină de hac, dar trebuia să o facă cu cap. Văzuse ea la televizor că flagrantul era cea mai bună dovadă și calea sigură de a băga infractorii la pușcărie.

Se lăsase seara. Cu lumina stinsă și nasul strivit de fereastră, mama Lia urmărea mașina din care hoții pândeau apartamentul doctorului. Orele treceau și lumea se aduna prin dormitoare să-și doarmă somnul. Păziți de linitea nopții, indivizii au coborât, privind, precauți, în jur.

- Bagă codul.

Cinci taste și ușa blocului s-a deschis. Patru persoane,îmbrăcate în negru,cu șepci de culoare închisă și mers tăcut, s-au strecurat în lift. Mama Lia, cu ochii agățați de vizor, îi urmărea. Liftul s-a oprit la etajul șapte, cum bănuia. Cu ochii pe ceas, calcula în minte timpul necesar pentru ca hoții să poată băga în geamantane câteva tablouri. Venise momentul în care trebuia să acționeze. A apelat numărul de urgență:

- Bună seara, numele meu este Ștefănescu Lia și aș dori să raportez un furt dintr-o locuință.

A oferit operatorului toate informațiile necesare, după care a chemat liftul la parter, blocându-l, ca să îi oblige pe hoți să coboare pe scări. Poliția, extrem de operativă, s-a prezentat la fața locului cu două mașini. I-au prins pe cei patru hoți chiar în casa doctorului. În mod surprinzător, nu se atinseseră de nimic și erau pe punctul de părăsi apartamentul când au fost surprinși.

Mama Lia, aflată pe urmele polițiștilor, a văzut cum patru persoane ce încercau să-și ascundă fața, se grăbeau să strângă o bormașină, niște cabluri și câteva aparate electrice despre care femeia nu știa la ce servesc. Ba mai mult, unul dintre ei, făcea curat în casa doctorului, de parcă cineva îi trimisese să curețe apartamentul în miez de noapte.

- Nu aveți voie să intrați în imobil, a avertizat-o unul dintre polițiști și i-a închis ușa în nas.

- Dar eu v-am chemat, protesta mama Lia.

- Așteptați jos, vă rog, o să vă luăm o declarație când terminăm aici.

Cum era să plece? A rămas lipită prag, trăgând cu ureche la ce se discuta înauntru. În loc să-i trântească la pământ pe cei patru hoți și să-i încătușeze, polițiștii discutau, vorbeau la telefon, se scuzau. După nici 30 de minute au părăsit casa doctorului, hoți și agenți deopotrivă, lăsând-o pe biata Lia cu o mulțime de întrebări și scenarii ce nu-i dădeau pace.

- Dacă nu sunt polițiști adevărați? Își spunea.

Oamenii s-au făcut nevăzuți. Până să-și pună ordine în idei, s-a trezit singură în scara blocului, păzind ușa doctorului pe care nimeni nu-l alertase. A ieșit afară, nici urmă de mașini de poliție. Parcă nu fuseseră niciodată acolo. Simțea că își pierde mințile. A pus mâna pe telefon, să-l anunțe pe doctor. Evident că nu i-a răspuns nimeni. Era, totuși, ora 2 noaptea.

- Bună seara, numele meu este Ștefănescu Lia. Am anunțat mai devreme un furt dintr-o locuință și voiam să știu dacă hoții au fost duși la secție.

- Așteptați să vă fac legătura la secția de poliție arondată.

I-a răspuns o doamnă plictisită, semiadormită, care nu știa nimic de niciun furt și nici nu văzuse vreun hoț în noaptea aia. Oare visase? Avea halucinații? Imposibil! Putea să descrie casa doctorului pe care nu o văzuse înainte de seara asta, fără nicio îndoială. Măcar de i-ar răspunde la telefon, să îl avertizeze în legătură cu mușamalizarea cazului. Era mai sigură ca niciodată că agenții care urcaseră în apartament nu erau decât niște bandiți, care le asigurau protecția hoților ce nu furaseră nimic.

Chestiunea asta o scotea din minți și îi răsturna toate certitudinile. De ce niciun tablou nu fusese mutat de la locul lui? Le dăduse suficient timp să acționeze, iar ei făceau curățenie în casă. N-a închis un ochi toată noaptea. A doua zi a primit un telefon:

- Bună dimineața, mama Lia s-a întâmplat ceva? Am văzut că m-ați sunat.

- Domnule doctor, trebuie să vă întoarceți numaidecât! Niște hoți au încercat să vă spargă apartamentul azi noapte, dar poliția i-a prins. De fapt, nu i-a prins, au plecat împreună, cred că erau complici. Dar n-au furat nimic, stați liniștit.

- Nu înțeleg. Ce hoți?

- Cel mai bine ar fi să vă întoarceți. Hoții au încercat să vă fure tablourile.

Bărbatul i-a mulțimit și a închis. Mama Lia nu știa ce să facă. Să meargă să ceară socoteală poliției, sau să-l aștepte pe doctor și să hotărască împreună? A decis să nu se grăbească. Lucrurile pripite, ies prost întotdeauna. După câteva ore doctorul îi bătea la ușă.

- Ar trebui să-mi mulțumiți, dacă nu eram eu vă goleau casa. Numai că mă tem că poliția e pe mână cu ei, au plecat împreună cu hoții, fără să le pună cătușe.

- Hai să o luăm de la început cu ce s-a întâmplat,mama Lia.

I-a povestit cu multe detalii tot ce făcuse.

- Aveți ceva opere valoroase în casa aia, nu glumă.

- Ei, sunt doar copii.

Doctorul mințea, iar mama Lia a simțit asta. Dar parcă tot mai tare o durea complicitatea poliției.

 - Mai spune-mi o dată, mama Lia, ce anume i-ai văzut făcând în casa mea?

 - Doi dintre ei strângeau într-o geantă de fâș albastră niște scule. Altul era în birou și strângea cu o măturică niște bucăți de tencuială căzută. Atât am apucat să văd, după care polițiștii m-au dat afară. Eu zic că e musai să vă duceți la secție să le cereți socoteală. Că eu tot mă duc.

- Auzi, lasă că mă ocup eu de treaba asta. Până la urmă e problema mea. Îți mulțumesc din suflet că m-ai avertizat, esti o vecină minunată.

Deloc mulțumită, mama Lia s-a întors la geamul ei din bucătărie, sperând că va găsi o explicație pentru toată această încurcătură. Au trecut cinci zile și doctorul, în loc să meargă la poliție, era preocupat să își golească apartamentul. Nici nu plecau bine câteva cutii, că altele veneau să le înlocuiască.

- Bună ziua domnule doctor, ați fost la poliție?

- Am fost, mamă Lia.

- Și, ce v-au mințit?

- Mi-au zis să fac o plângere, dar cum nu lipsește nimic, nu am de ce mă plânge, nu?

- Păi și cu hoții prinși cum rămâne?

- Să fie sănătoși, nu-i pot acuza de furt.

- Dar măcar o violare de domiciliu, încerca mama Lia să îl convingă.

- Te uiți la prea multe filme, eu sunt mulțumit că n-au luat nimic. Nici nu știi dumneata cât m-ai ajutat.

- Cum așa, că eu chiar că nu mai pricep nimic.

- Lasă că o să înțelegi mai târziu. Te las, trebuie să fug la spital. Apropo, ne mutăm din cartier. Vreau să-ți ofer statueta asta drept cadou.

Mama Lia n-a mai apucat să zică nimic. A primit obiectul fără nicio mulțumire și l-a așezat în bucătărie – era o maimuță de bronz, cu gura astupată de labele din față.

E dimineață. Mama Lia încă dormea. Auzea soneria ca prin vis. Buimacă de somn, căuta vizorul. Nu se vedea nimic.

- Cine-i?

- Poliția, deschide! Sunteți Zamfirescu Lia?

- Da!

 - Avem un mandat de percheziție și unul de aducere pe numele dumneavoatră. Avocat aveți sau vă punem unul din oficiu?

- N-am nevoie. Ce căutați?

Maimuța a fost singurul obiect care i-a interesat. Din ea au căzut microfoane și niște microcamere video îndesate cu grijă de doctorul care-i făcuse cadoul otrăvit. Sistemul de supraveghere montat în noaptea cu pricina fusese descoperit, grație informațiilor prețioase pe care mama Lia i le dăduse proprietarului. Nici nu era greu să te prinzi – ce hoț întră să-ți curețe praful din casă?

- Favorizarea infractorului, complicitate la luare de mită, să mai continui? A întrebat-o procurorul prezent la percheziție.