Aşadar, urmărind eu baletul ambasadorul Valeri Kuzmin în interviul oferit cu largheţe unui harnic canal TV românesc, mi-am amintit de ceea ce vreau să le spun de multă vreme tuturor „mujicilor Kremlinului” care se învârt cu treabă în jurul nostru, de vreo 27 de ani. Aşa cum sperietoarea lor e America, a mea a fost şi rămâne, încrustată în ADN-ul meu, Rusia.
Şi să vedeţi de ce. Dispun în memoria mea virtual-placentară de un locşor de spaimă atroce care îmi dovedeşte că domnul Carl Gustav Jung avea şi el un pic de dreptate, pe partea lui. În sensul că, printr-un determinism sănătos al hazardului, un om poate avea o nevroză nu doar căpătată, ci şi preexistentă, adică anterioară chiar şi naşterii sale, chiar dacă „fiecare individ este un nou experiment al vieţii în continuă schimbare şi o încercare de a găsi o nouă soluţie şi o nouă adaptare” – C.G. Jung, „Dezvoltarea personalităţii”)… Am încheiat citatul! Cândva, prin toamna anului 1944, armata sovietică, în drumul ei victorios spre Berlin, a ajuns şi pe dealurile din jurul Buzăului. Făcând, fireşte, prăpăd. Jafuri, samavolnicii, violuri. Bunica i-a văzut de departe, cum cresc de la orizont, ca nişte lăcuste uriaşe scuipând foc şi cum se îndreaptă spre gospodăria lor. Şi-a ascuns iute cele două fete (una de 13, cealaltă de 11 ani), sub o glugă de coceni pitică, în timp ce bunicul abia a reuşit să scoată din beci un butoi şi să-l rostogolească în cocina porcilor. Fireşte că scenariul s-a repetat, acelaşi ca de atâtea sute de mii de ori în calea bravei Armate Roşii, prin Europa: alergat după orătănii şi purcei prin bătătură, prânzit tribal, apoi mitraliat butoaiele din beci din care beau ca la ţâşnitoare. Şi, la final, „jenşcina… baba!!”, adică femei. Bătrânii îşi frângeau mâinile de emoţie şi groază, în timp ce ei, clătinânduse, scotoceau casa, spărgând totul în cale. Până când s-au dumirit că naveau sorţi de izbândă hormonală. Şi atunci, au recurs la cel mai inexplicabil gest pe care-l putea face soldatul sovietic, al cărui eroism a zguduit o lume întreagă. Au spart uşa camerei din faţă şi, din uşă, văzând tabloul uriaş de pe perete, l-au mitraliat cu o ură crâncenă. Era Mihai Viteazul, cu celebra sa cuşmă de blană, împodobită cu pană de păun, copia portretului de la Praga, realizat de Egidius Sadeler în 1601 (n.n. ce căuta Marele Voievod Unificator în casa unui gospodar mijlocaş dintr-un vârf de deal, nu mă întrebaţi, pentru că nu ştiu!). Apoi, uitându-se la ceasurile de pe mâini, au constatat că se făcuse târziu. Şi au plecat înainte de lăsarea serii, nu înainte de a mai sfârteca la întâmplare vreo doi godaci, câteva găini şi nişte oi din saivan.
Astfel, jocul strict al întâmplării, disfuncţia nu ştiu căror enzime şi încatenarea bizară a secundelor cu gesturile, a minţii îmbrumate cu instinctele animalice au făcut ca mama mea, care avea pe atunci 13 ani, să nu cadă pradă unui viol al bravei armate sovietice eliberatoare…
Revenind, baletul ambasadorului rus Valeri Kuzmin (a cărui prezenţă tot mai insistentă în mass-media mă pune pe gânduri!), volutele de lebădă ale kaghebistului stilat, arborând un aer familiar savant („my dear Cristina!”) cu ochelarii pe vârful nasului, vorbind cu blândeţe lipicioasă o engleză fluentă şi care flutura modest înţelepciunea caldă, copleşitoare, în timp ce „servea” ceaiul tare din ceaşca de porţelan fin, fără să uite însă eleganţa degetului mic – mi-au amintit, dincolo de admiraţia mea pentru cultura rusă, nişte vorbe drăgălaşe ale lui Cehov.
Om subţire altminteri, Anton Pavlovici spunea: „Nu ştiu nimic despre balet. Ştiu doar că în pauze, balerinele put ca nişte cai”.
Recomandările noastre
