După ani de studiu la facultate, de rezidenţiat şi apoi ca medici, o familie de tineri doctori români a preferat să lucreze ca infirmieri în Italia, decât să rămână în sistemul sanitar românesc. La câţiva ani după ce au plecat din România, cei doi soţi au reuşit să-şi echivaleze diplomele universitare, iar recent au primit şi propuneri de angajare, de această dată ca medici, nu doar ca simpli asistenţi.
În timpul anilor de facultăţii a lucrat ca asistent medical în cadrul serviciului de ambulanţă Iaşi.
În urmă cu 11 ani, Giani Cătălin Huci şi soţia lui absolveau Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie "Grigore T. Popa" din Iaşi. Chiar dacă în timpul anilor de studiu universitar Cătălin a lucrat ca asistent medical în cadrul serviciului de ambulanţă Iaşi, după absolvirea studiilor a întâmpiniat greutăţi în găsirea unui loc de muncă. Acesta a fost motivul principal pentru care soţii Huci au decis să emigreze, cu riscul ca studiile să nu le fie recunoscute, iar ofertele de muncă - incerte. “Din momentul înscrierii în Colegiul Medicilor, deci medic cu drepturi depline, am realizat că fără rezidenţiat în România eşti un nimeni, iar şansele de a lucra ca medic erau cel puţin dezamăgitoare. În aceeaşi situaţie era şi soţia mea. Familiile noastre nu aveau o situaţie materială extraordinară aşa că am decis să alegem drumul Italiei. Am plecat decişi să ne întoarcem după o perioadă, pentru a ne relua rezidenţiatul. Dar, după aproape zece ani, iata-ne tot în peninsulă”, rememorează românul motivele care l-au determinat să emigreze.
În Italia, singura variantă rapidă de a lucra a fost aceea de a se angaja ca asistenţi medicali. Trecerea de la medic la asistent a fost normală însă nu şi trecerea de la sistemul sanitar românesc la cel italian, care i-a surprins pe amândoi. “Odată luată hotărârea de a pleca din ţară, am luat legătura cu nişte cunoscuţi din Italia, pentru a ne facilita găsirea unui loc de muncă şi a pleca în baza unui contract. În februarie 2001 au sosit şi contractele şi de atunci a început aventura noastră. Trecerea de la medic la infirmier-asistent nu am prea simţit-o, pentru că aveam deja experienţă, în schimb diferenţa dintre sistemele sanitare era ca de la cer la pământ. Plecasem de la un sistem sanitar unde lipsea totul şi ajunsesem într-un sistem unde obiectivul principal era sănătatea. Ca să vorbesc despre diferenţele de acum, între cele două sisteme, nu aş mai putea, deoarece sunt rupt de atâta timp de ţară. Însă atunci le-am resimţit din plin”.
Soţii Huci au fost angajaţi la câteva zile de la sosirea în Italia, dar au întâmpinat problema legată de necunoaşterea limbii şi, mai târziu, reînoirea permisului de muncă. “Am început serviciul după trei, patru zile de la sosirea în Italia. A fost greu, deoarece eram la nivelul zero cu limba italiană. În glumă spus, avantajul că lucram la serviciul de reanimare şi terapie intensivă a fost mare, deoarece pacienţii nu prea vorbesc. Fără modestie însă, pot spune că pregătirea profesională ne-a servit drept cea mai importantă carte de vizită. La început ni se părea imposibilă integrarea, dar ne-am adaptat până la urmă. Nu am scăpat de umilinţele de la “sportello”, unde trebuia să reînoim permisul de muncă, acolo unde trebuia să dăm lupte grele sau să facem cozi lungi pentru depunerea actelor. Totul, parcă, spre distracţia carabinierilor, pentru care îmbulzeala şi luptele din faţa ghişeelor erau distracţia cotidiană”.
Provocarea de a echivala diplomele universitare au avut-o de la început. Abia după patru ani au putut începe formalităţile şi abia anul acesta au reuşit să se înscrie în colegiul medicilor. “Pentru recunoaşterea diplomelor am avut o tentativă în 2005, când unica universitate care ne primise să facem acest lucru a fost cea din Ferrara. Pe vremea aceea nu era modalitatea cu ministerul, trebuia repetat tot anul 6, de susţinut vreo 10 examene, plus cel de stat şi lucrarea de diplomă. Am dat un examen şi am renunţat din cauza stării de sănătate a soţiei mele, care era însărcinată. Era prea greu şi obositor să facem zilnic drumul cu masina. Apoi au trecut patru ani, timp în care s-au născut cele două fetiţe ale noastre. Abia în septembrie 2009 m-am prezentat la ministerul sănătăţii de la Roma cu toate documentele pe care le cereau, traduse şi legalizate. În februarie 2010 am avut surpriza plăcută să primim acasă recunoaşterea diplomelor. A urmat apoi înscrierea oficială la colegiul medicilor din Milano. În prezent, facem o serie de colocvii pentru diverse structuri, avem o serie de oferte şi va trebui, în scurt timp, să luăm o decizie”.
Pentru moment, întoarcerea în România nu există în planurile familiei, importantă fiind susţinerea altor examene. “Ca planuri de viitor pot menţiona susţinerea examenelor de specializare, foarte grele, iar dacă va fi posibil activarea în plan politic sau în asociaţii. Deocamdată, ne simţim foarte bine în Italia, mai ales că şi ceilalţi doi fraţi ai mei sunt şi ei aici împreună cu familiile lor şi lucrează, toţi, ca infirmieri”. Andi Rădiu, Gazeta Românească
Recomandările noastre
