Când te uiţi în ochii lor, ţi se pare că un val de puritate te va acoperi în următoarea clipă. Obişnuit cu zâmbetele false din bănci, cafenele sau magazine, oameni ca pictorul pe lemn, lucrătoarea la războiul de ţesut sau olarul ţi se par uluitoare monumente vii.

"Sunt oameni cărora conştiinţa şi arta le dă o nobleţe", după cum spune omul care se ocupă acum de proiectul Tezaure Umane Vii în România, Mirela Creţu. Numai că oamenii aceştia nu-şi pot hrăni existenţa doar cu sinceritate şi îndemânare. Dacă ar putea, ar avea un trai îndestulător. Meşteşugul e frumos, e artă, e creaţie, dar nu se traduce în pâinea pe care trebuie să o pui familiei pe masă. Nu-i poţi cere lui nea Ion iconarul să fie manager. Dar îl poţi ajuta.

"De vreo doi ani, a început să se mişte ceva, care vine ca o mare încurajare pentru meşterii populari", spune Nicolae Diaconu, ceramist din Codlea. Acum, în Asociaţia Creatorilor Populari sunt peste 400 de meşteri din toate regiunile României, iar lista este deschisă spre completare. Desigur, numărul meşteşugarilor a scăzut vertiginos în primul deceniu de după Revoluţie, dar trenul salvării, deşi nu a mers cu viteză maximă, pare să fi ajuns şi pe uliţele artiştilor din popor. "Trăim din munca noastră" Acest tren a poposit şi la ceramistul Diaconu. Cât timp ne-a vorbit despre meşteşugul său, mergea cu maşina spre Iaşi, unde fusese invitat la un târg al olarilor. "Sunt festivaluri, târguri în fiecare lună. În plus, mai sunt galeriile de artă populară de pe lângă muzee. Noi le ducem la ei, la galerie, ei ni le vând. Important este că trăim din munca noastră", spune meşterul. Ultima parte a frazei este esenţa. Povestea micii renaşteri a meşteşugului românesc începe cu eforturile unui muzeu şi sfârşeşte cu o dorinţă. O dorinţă pentru ca povestea să continue.   

"În 1983, muzeul de la Sibiu era singurul din ţară care avea un târg al creatorilor populari. Era primul târg care strângea, laolaltă, olari, sculptori în lemn, ţesătorese, oameni care încondeiază ouă sau măşti", aminteşte Mirela Creţu, de la Muzeul Astra, din Sibiu. Un program promovat de UNESCO în 1989 îşi propunea conservarea patrimoniului imaterial. În 1990-1992, când Muzeul Astra din Sibiu făcea un "recensământ" al meşterilor populari din România, pe listă au fost aşternute aproximativ 5.000 de nume. Apoi, UNESCO a propus un subprogram - Living Human Treasures (Tezaure Umane Vii). Directorul al muzeului Astra în acea vreme, Dr. Corneliu Bucur a reuşit să aplice programul şi în România. Sprijinirea meşteşugarilor - "o obligaţie morală"

"Astăzi, trebuie să fim conştienţi de situaţia producătorilor populari. Ei nu sunt sprijiniţi. Nu există cadru legal pentru protejarea lor, pentru încurajarea acestor activităţi. Dar, pentru noi, prezentarea acestor meşteri este o obligaţie morală", spune Creţu. Directorul de acum al Complexului Naţional Muzeal „ASTRA”, Valeriu Olaru, vede programul ca una dintre puţinele speranţe ale meşteşugului românesc.

"Valorile tradiţionale trebuie protejate, altfel se pierd. Trebuie să încercăm să conservăm gustul pentru cultura populară românească. Pentru aceasta, tradiţiile trebuie preluate din generaţie în generaţie", spune Olaru. Numai că, fără bani pentru mâine, fiul olarului nu va rămâne lângă tată, ci va lua fie drumul oraşului, fie cel spre Occident, cu mistria în mână sau cu mapa sub braţ.

Şi "breasla" îmbătrâneşte. "Dintre meşterii înscrişi în Asociaţie, mulţi au peste 60 de ani", spune muzeograful Creţu. "După 1989, numărul practicanţilor meşteşugurilor tradiţionale a înregistrat o descreştere dramatică", se arată şi pe site-ul asociaţiei. Motivul este simplu: "abandonurile temporare sau definitive au fost şi sunt motivate şi de lipsa contactelor cu piaţa". Meşterii - vânzători de frumos Iar, chiar şi atunci când apar pe piaţă cu produsele lor, concurenţa zdrobitoare (preţ şi cantitate, nu calitate) a produselor "made in" diferite state asiatice îi determină pe meşteri să renunţe la comerţ sau să îşi vândă produsele cu mult sub preţul trudei. Dar, până la urmă, meşteşugul nu mai înseamnă de multă vreme utilitate. Ci artă, frumos, decoraţie. Nimeni nu cumpără un vas de la Horezu ca să mănânce, zi de zi, micul dejun pe el. Cum nici opincile nu le cumperi pentru a te încălţa cu ele la mall, ci pentru spectacolul popular pe care copilul îl are la grădiniţă. Concluzia: meşteşugarii au o poziţie aparte, care nu merită pusă în apropiere sau în concurenţă cu cea ocupată de samsarii de nimicuri.

"Sunt oameni care îşi respectă statul de meşter. Sunt oameni de o modestie deosebită, care ştiu mersul lumii şi al lucrurilor. Respectul pentru ei nu este la nivel instituţional, dar sunt soluţii. Trebuie să îi identificăm, să îi protejăm şi să îi ajutăm să îşi vândă produsele", spune Mirela Creţu.

În acest sens, muzeul a organizat numeroase festivaluri ale meşterilor populari şi a luat o decizie înţeleaptă: s-a renunţat la taxa de participare la târg, pentru ca meşterii să nu simtă povara calculelor contabile. În 1995, a debutat şi o colaborare cu americanii de la "Aid to Artisans" (în traducere - Ajutor pentru Artizani). Ţinta era transformarea meşterului într-un mic antreprenor. Conştient de valoarea artei sale, meşterul era învăţat cum să îşi sporească numărul de cumpărători, cum să îşi caute noi pieţe, cum şi spre ce să îşi diversifice activitatea. Mai mult, producţia meşterului român a fost prezentată pieţelor din SUA şi vestul Europei, acolo unde Aid to Artisans era prezentă de ani buni. Un alt pas este primul magazin al meşterilor populari, deschis în 1993 la Sibiu. Al doilea a fost inaugurat în 1999, în Dumbravă, la Muzeul în aer liber. 

Astfel, meşterul român a ajuns să ia avionul şi să meargă la târguri internaţionale, la invitaţia iubitorilor de tradiţie şi frumos din alte ţări. Arta sa a ajuns pe internet, oportunităţi de export au fost identificate în Olanda, Italia, Japonia, Germania şi alte state puternice.  "În 2020, am putea fi mai mulţi, numai să se dezvolte turismul"

"În august, mai mulţi ceramişti români au fost invitaţi la Klagenfurt, la un festival internaţional de ceramică. Se întâmplă destul de des. Fie suntem invitaţi cu grupul, fie individual - eşti remarcat de cineva, care apoi te cheamă peste tot", spune Nicolae Diaconu.

Iar dacă tradiţia te face om, trebuie să te revanşezi în faţa ei. "Eu am un atelier, în care lucrez cu copiii. A fost o iniţiativă proprie. Am concesionat un spaţiu şi, în fiecare an, am o serie de 15 copii, cu care lucrez câte două ore. E un program umanitar, ei nu plătesc nimic. În felul acesta, descoperim copii cu potenţial, iar ei câştigă încredere şi ajuns să îndrăgească meşteşugul", explică ceramistul.

Pentru copiii care păşesc în atelierul meşterului Diaconu, viitorul din lut este ca o ecuaţie cu o necunoscută. "Cei mai mulţi clienţi ai noştri sunt străini. Aşa că tot succesul nostru e condiţionat de dezvoltarea turismului. Dacă se va dezvolta, în 2020 şi 2030 am putea fi chiar mai mulţi meşteri decât astăzi", încheie meşterul din Codlea.