Noţiunea de om simplu e doar un şablon. Luminiţa Păvăloaie demonstrează, după o viaţă de încercări, complexitatea gândirii şi a învăţămintelor sale.

Are acea vervă a sufletului, fără încetare de-a crede în viaţă, oricând gata s-o ia de la capăt. Te încarcă pur şi simplu cu optimismul ei.

Pare că a trecut pe deasupra necazurilor. Sau poate că s-a detaşat atât de mult de ele, încât a reuşit să le reducă la nivelul unor simple amintiri. Ori nu?!...

Amiaza firescului

Am întâlnit-o în Dolheştii Mici, un sat de pe Valea Şomuzului, în Moldova suceveană.

 „Şi de o sută de ori şi aş lua totul de la capăt”, întrebând-o despre freamătul destinului ei.

„Cu năbădăi. Şi uşoară, şi grea”, viaţa.

Stăm amândoi pe o margine de plai şi povestim despre cele ce au fost. Şi sunt. E o amiază a firescului, cu soare, grădină, casă, câteva mere într-un castron, o cană cu apă rece.

 

„Am crescut pe cuptor”

A văzut lumina zilei dincolo de pădure. Îmi arată dealul Poienii. Peste culme e satul Valea Poienii. „Acolo m-am născut eu”, în 1950.

Îşi aminteşte de bunica după mamă. În casa ei a îngânat primele cuvinte. Şi s-a ridicat în picioare. Mama urca şi cobora singură dealul. De câte ori avea treabă dincolo, în Dolheşti.

Ierni grele. Zăpezi cât casa. Mama făcea tunel prin omătul greu, ajungând la animale, să le dea apă şi mâncare.

„Eu eram mică şi mă ţineam de fusta bunicii”, însoţindu-şi cu privirea cele dintâi temeri. Şi uimirea.

„Am crescut pe cuptor”. Pe un pat cât o scândură. Cu lânoasa pătură învelindu-şi visele. Mulgea vaca şi bea laptele din căldura ugerului.

Îmi zice de şir. Era zeama de mămăliga. Puneai făina de mălai, lăsând-o un pic să fiarbă. Timpul era esenţial. Prea mult, şi fiertura se „învârtoşea”.

Tata s-a apucat să facă noua casă a familiei. „Eu dormeam pe o uşă”, aşteptându-şi camera. „Am fost doi fraţi”.

 

Plăcerea de a citi

Mergea la şcoală încălţată cu opinci. Dar până la ele a fost drum lung, în picioarele goale.

Când o prindea frigul sau ploaia, pe cărarea de patru kilometri, se oprea din când în când şi îşi ducea câte un picior sub genunchiul celuilalt, să-şi încălzească talpa. Aşa, pe rând, până era gata să o pornească mai departe.

„Tare necajită am fost atunci!”, dar nu vrea să mă încarce cu ale ei. Numai patru clase a făcut.

Dar plăcerea ei cea mai mare, dintotdeauna, a fost să citească. Umblând prin toată lumea în paginile pe care le-a urmat, cuvânt după cuvânt.

Cumpărând cărţi pe care le mai are şi acum, unele cu foi îngălenite. Scriitori români şi străini.

„Eu numai gustam. Ei mâncau”

Şase copii are. Şi 13 nepoți. Şi doi strănepoţi. Ce a vrut în primul rând a fost ca odraslele sale să nu ducă lipsă de nimic. Îşi îngropase amărăciunea. „Copiii mei să fie sătui. Eu numai gustam. Ei mâncau”, aşa era la masa lor. Le spunea poveşti cu ursul, seara, înainte de culcare. I-a învăţat, mai mult ca orice, să fie cumpătaţi.

„Viaţa e frumoasă, dar trebuie să ştii s-o trăieşti. Să admiri, să te ţii de treabă, să iubeşti. Dar totul cu măsură”.

 

Caietele cu remedii

A cunoscut la ea în sat o femeie. Se numea Ioana Matei. De la ea a învăţat că dacă eşti bolnav să te uiţi mai întâi la natură, căci ea îţi oferă toate leacurile de care ai nevoie.

A urmat reţetele bătrânilor, dar a fost şi curioasă după noi experienţe.

Şi-a luat un caiet şi a început să noteze fiecare etapă pe care o parcurgea. Nici cea mai mică observaţie să nu fie uitată.

Sânziene, Romaniţă, Păpădie, Brusture. Singure ori în combinaţii. De câte ori a fost bolnavă s-a lecuit de dureri.

Câte caiete aveţi? „Două”. Asemeni unor comori care îi oglindesc, mai presus de orice, dorinţa de cunoaştere. Şi ideile aşternute într-o anume ordine.

Patlagina face bine la plămâni. Coada calului, la coloana vertebrală. Păducelul şi talpa gâştei, la inimă. Brusturele, în cazul reumatismului.

Şi-a salvat vaca

Are o vacă. Şi-a rupt, demult, coarnele. Sângera. A dus-o la veterinar, i-a dat tratamente. Nu-i trecea. Era vară. Infecţia se întindea.

Luminița n-a mai stat pe gânduri. S-a apucat de treabă. I-a spălat bine coarnele, apoi le-a uns cu o plămădeală din humă.

Limpezit rănile, stropite în cele din urmă cu bitter. Ştie să prepare şi aşa ceva. După reţeta proprie, evident. Tot puroiul eliminat. Îşi salvase animalul. A mai folosit şi un unguent din gălbenele. Preparat de-al casei. Să fie sigură de tratamentul fără cusur. „Aşa s-a vindecat vaca mea”.

În apropierea satului e un munte de humă. Se dusese acolo, cu hârleţul, să smulgă din pământ ce-i trebuia. Transformând materia într-o pastă, după cum numai ea ştie.

 

Sub umbrarul nucului

Îşi aminteşte brusc de ceaunul în care mămăliga dă în clocot. Când venisem aici tocmai aşeza pirostriile, dăduse foc lemnelor şi apoi neam aşezat la vorbă.

Acum gata, îmi face semn s-o urmez. O văd cum pune mâna pe un linguroi din lemn şi începe să răstălmăcească valurile acelea din oală, împăturindu-le cu vigoare.

N-are a face că e îmbrăcată în port popular. E duminică, şi în zi de sărbătoare îşi ţine statura frumoasă cu migală aranjată.

Dimineaţă fusese la slujbă. „De câte ori aud clopotul simt cum îmi cântă inima”.

Ciocnim un păhărel cu bucurie, urându-ne viaţă lungă. Brânza se naşte a doua oară în farfuriile înflorate, pe o faţă de masă impecabilă, sub umbrarul nucului.

Atâta har în a dărui voie bună n-am mai întâlnit până acum.