Martin Puchner ne poartă într-o călătorie fascinantă de-a lungul istoriei, în care ne dezvăluie rolul esenţial al literaturii în configurarea lumii de astăzi

Cu ajutorul a 16 texte fundamentale selectate din peste 4.000 de ani de literatură universală, volumul Lumea scrisă (Polirom, Colecția Historia, 2018, traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto) ne arată cum a inspirat scrierea ascensiunea şi decăderea imperiilor şi naţiunilor, naşterea ideilor filosofice şi politice şi a credinţelor religioase. Vedem cum învăţăturile orale ale lui Buddha, Confucius, Socrate şi Iisus au fost transcrise de discipolii lor. Facem cunoştinţă cu Murasaki, o doamnă din Japonia secolului al XI-lea, autoarea primului roman din istorie, Povestea lui Genji. Îi urmărim pe Miguel de Cervantes, părintele romanului modern, luptînd cu piraţii şi pe Goethe inventînd conceptul de literatură universală. Puchner ne poartă în Troia, Pergam şi China, stă de vorbă cu laureaţii Premiului Nobel Derek Walcott în Caraibe şi Orhan Pamuk la Istanbul. El ne oferă mai mult decît o istorie a literaturii sau a tehnologiilor scrierii, arătînd cum cărţile au influenţat istoria şi cum literatura ne-a transformat planeta într-o lume scrisă.

„Puchner este un fin observator al ironiilor istoriei. Idealul lui este «literatura universală», o sintagmă împrumutată de la Goethe. Amploarea uimitoare şi entuziasmul molipsitor din cartea lui sînt un omagiu adus acestui ideal.” (The Sunday Times)

Fragment în premieră

 

Pentru o poetă ca Ahmatova, poezia era periculoasă, dar şi necesară; îi permitea să dea glas tristeţii, fricii şi disperării unui întreg popor. Şi-a intitulat noul poem Recviem. Nu spunea în mod direct o poveste. Epoca Stalin era prea copleşitoare, prea derutantă, prea incoerentă. Ahmatova oferea în schimb instantanee, când câteva rânduri de dialog, când un incident rememorat, redus la o propoziţie sau o imagine care transforma istoria într-o serie de momente minuţios meşteşugite. Cel mai grăitor pasaj vorbea despre femei, mame şi soţii, care se adunau zi de zi în faţa unei închisori, aşteptând să afle dacă bărbaţii iubiţi fuseseră executaţi sau exilaţi. „Chema-le-aş pe nume pe toate ce-au fost”, scria Ahmatova despre aceste femei, „Dar ei mi-au rupt lista, n-o ştiu pe de rost”.

Poemul care se contura era în siguranţă cât timp Ahmatova memora fiecare secţiune şi îi dădea foc imediat, dar avea să supravieţuiască doar atât cât supravieţuia şi autoarea. Pentru ca poemul să trăiască, trebuia împărtăşit, purtat şi în mintea altora. Cu prudenţă, Ahmatova şi-a chemat cele mai apropiate prietene, nu mai mult de douăsprezece, şi le-a citit poemul iar şi iar, până când l-au învăţat pe dinafară. Poate că aşa îşi transmisese şi Sappho versurile unor grupuri de prietene cu mai bine de două mii de ani înainte. Dar Sappho nu se temuse să-şi aştearnă versurile în scris. S-au păstrat de-a lungul veacurilor frânturi din poeziile ei, scrise pe papirus fragil, martore ale extraordinarei sale imaginaţii şi ale persistenţei scrierii. Dar Sappho a Rusiei nu putea risca să scrie, nici măcar pe papirus.

Constrânse să înveţe poeziile pe dinafară, Ahmatova şi prietenele ei au trebuit să se descurce fără aptitudinile barzilor din culturile orale. Aceştia îşi antrenau memoria să reţină naraţiuni lungi şi fragmente care nu puteau fi modificate, dar ştiau de asemenea că puteau să adapteze materialul memorat la noi împrejurări. Însă Ahmatova nu voia ca prietenele ei să schimbe nici măcar un cuvânt. Îşi compusese poemul pe hârtie, stăruind asupra fiecărei expresii, iar acum insista asupra preciziei caracteristice unui autor de literatură. Prietenele ei trebuiau să reţină Recviemul exact aşa cum îl scrisese ea.

Sarcina lor s-a complicat când Ahmatova a făcut un alt lucru caracteristic unui autor care scrie, şi nu unuia ancorat în tradiţia orală: a revizuit poemul în repetate rânduri. Întrucât era acum distribuit în mintea prietenelor sale apropiate, Ahmatova trebuia să se asigure că toate îşi vor aminti versiunea lui actualizată. Prietenele ei nu erau poeţi şi barzi ai unei tradiţii orale autorizate să improvizeze; ele erau hârtia pe care Ahmatova îşi scria şi-şi revizuia cea mai importantă operă.

Pentru a face faţă mai bine cerinţelor Annei Ahmatova, una dintre prietenele ei a vizualizat poemul ca şi cum ar fi fost scris, l-a împărţit pe fragmente şi l-a numerotat cu cifre romane. Era o veche tehnică mnemonică bazată pe împărţirea unei piese lungi în segmente mai scurte şi pe vizualizarea succesiunii lor cu ajutorul unor semne distinctive sau al cifrelor. Când Ahmatova a îndrăznit în sfârşit, după mulţi ani, să-şi pregătească poemul pentru publicare, a folosit numerotarea prietenei sale, remarcând: „Vezi? Cifre romane, cum ai spus”.