Patriarhiile Constantinopolului și Moscovei au rupt legăturile dintre ele, după ce prima este gata să recunoască autocefalia Kievului.

Un interviu cu Jean-François Colosimo, președintele Consiliului de Administrație al Institutului Sfântul Serghie din Paris, pentru Le Figaro.

După întâlnirea lor în august, patriarhii Constantinopolului și Moscovei sunt în pragul schismei: este de vină doar problema Ucrainei?

Ucraina este detonatorul unui conflict de putere care își are rădăcinile în secolul XVIII. Ortodoxia era atunci ostatica a două imperii inamice, cel rus și cel otoman.

Statul țarist folosea Biserica în servicul expansionismului său. Uniunea Sovietică a recuperat aceste metode în beneficiu propriu.

Sub Putin, Kremlinul le reia. Moscova, „a treia Romă”, nu a încetat să slăbească Constantinopolul, „a doua Romă”, căruia îi revine primatul, opunându-și forța și numărul ordinii și dreptului. Refuzând să participe la Marele Sinod din iunie 2016, așteptat de mai bine de un secol, Kirill i-a adresat lui Bartolomeu întrebarea pe care Stalin a pus-o despre Papa: „Câte divizii?” Tragică eroare, căci, în sfera spirituală, simbolismul este mai presus de materialism.

Astăzi, Kirill plătește prețul: Patriarhia Moscovei mizează pe faptul că numără jumătate din credincioșii lumii ortodoxe, dar Ucraina concentrează jumătate dintre aceștia.

Cine exagerează în această criză: Moscova sau Constantinopolul? Sau amândouă, amestecându-se unde nu le privește, în Ucraina?

Conflictul jurisdicțional este real, dar asimetric. Moscova invocă istoria pentru a perpetua o legătură de dependență pe care ucranenii o refuză într-o proporție zdrobitoare, inclusiv o parte notabilă dintre ortodocși.

Problema naște un hiatus profund între Kirill și Bartolomeu, aliați până acum, dar având obligații și strategii divergente, Biserica Rusă neputând accepta să-și piardă leagănul unde s-a născut.

Constantinopolul invocă dreptul canonic: în calitate de Biserică Mamă, evanghelizatoare a Kievului medieval, el nu a acceptat niciodată formal cedarea acestui teritoriu Patriarhiei Moscovei, care îi datorează existența, și, răspunzând aspirațiilor poporului ucrainean, ea afirmă că își îndeplinește rolul său de arbitru.

Politica își are și ea rolul în această afacere, într-o zonă geo-strategică în care se confruntă Estul și Vestul, iar Patriarhia Ecumenică fiind în mod tradițional apropiată de Washington via influentul lobby grecesc din America.

Dar acesta este doar vârful aisbergului. O parte mult mai importantă se joacă astăzi în spatele discursurilor artificioase.

Care este miza, în definitiv? Primatul în ortodoxia mondială? Independența ortodoxiei de politicile naționale?

Mai mult de atât. Miza supremă este coincidența ortodoxiei cu evanghelia. Naționalismul politico-religios a răvășit lumea ortodoxă începând cu revoluțiile din secolul XIX afectând serios unitatea Bisericii.

În mod profetic, Patriarhia Constantinopolului a condamnat în 1872 această confuzie ca pe o formă modernă de erezie.

Din nou, într-un mod profetic, Patriarhul Constantinopolul le arată ortodocșilor o oglindă care face abstracție de obișnuita lor orbire sau ipocrizie privind propriile lor greșeli și slăbiciuni.

Desigur, Scaunului Ecumeni i se pot reproșa și lui multe și are multe de schimbat.

Desigur, intervenția sa în Ucraina riscă în mod paradoxal să consolideze șovinismul inadmisibil, ba chiar să provoace o schismă nedorită.

Dar adevărul este acesta: primatul ortodox a preferat criza, care este momentul adevărului, inerției. A spus cu claritate NU hegemoniei unei ierarhii ruse care, în treacăt, prin rătăcirile sale ideologice, trădează din nou martiriul Bisericii Ruse din secolul XX. Și a spart buboiul acomodărilor noastre vinovate cu realitatea.

Mai poate fi evitată schisma?

Criza similară din Estonia s-a încheiat în 1996 cu o ruptură de comuniune care a fost rezolvată în cel mai prost mod cu putință, prin coexistența a două episcopate, unul moscovit, celălalt cosmopolitan, într-un soi de negare absolută a ecleziologiei.

Ortodoxia trebuie să-și regăsească un exercițiu al primatului, care să fie în conformitate cu principiul comuniunii, adică în serviciul tuturor, dar care să fie și capabil sși eficient să lupte cu provocările lumii contemporane. În acest sens, criza nu poate fi depășită decât printr-o revigorare teologică.